„ Oamenii începutului de drum”.
Dintr-o undă de scepticism care-mi cenzurează elanurile optimiste, cred că politicienii noștri nu vor învăța mare lucru de la pașoptiști, deși ar avea ce. Există însă și un alt auditoriu, îndeosebi cel tînăr, care ar putea să profite. Cu ochii spre el, mă voi rezuma aici, unde nu se cade să lungesc vorba, la două exemple convingătoare de înțelepciune și spirit pragmatic, date de cei pe care i-am numit cîndva, cu o metaforă ce a prins, ,,oamenii începutului de drum”. Cel dintîi se referă la înfăptuirea Unirii Principatelor. Practic, primul pas l-a constituit alegerea, în ianuarie 1859, a unui domnitor al Moldovei. Grupul unionist, în frunte cu M.Kogălniceanu, aflat în minoritate (lupta cu o grupare a fostului domnitor, Mihai Sturza, și o alta a fiului său) s-a adunat să-și aleagă un candidat acceptabil, dintre cei 24 candidați înscriși. A fost mai întîi propus poetul V.Alecsandri, care se bucura de o mare popularitate și nu avea o conotație politică stînjenitoare. Dîndu-și seama de inadecvarea sa pentru o asemenea înaltă funcție, Alecsandri a refuzat, sugerînd numirea lui Kogălniceanu, șeful de facto al unioniștilor, personalitate bine cunoscută prin activitatea jurnalistică și ideile democratice. Conștient că are împotrivă-i pe mulți dintre marii boieri cu influență, Kogălniceanu, în pofida capacităților și a ambițiilor sale de a juca un rol de prim plan, a îndreptat cu abilitate atenția Adunării Elective asupra colonelului Alexandru Ion Cuza, care, în cele din urmă, a și fost votat. A urmat, după mai puțin de trei săptămîni, convocarea Adunării Elective a Țării Românești. Unioniștii valahi, de conivență cu colegii lor moldoveni, au căzut de acord să-l propună tot pe Cuza, exploatînd inteligent o lacună a Convenției de la Paris (care reglementase modul de organizare a alegerilor). De remarcat că unioniștii de la București au dejucat acțiunile separatiste, bazate pe argumentul că Țara Românească fiind mai populată și mai avansată economic decît Moldova, ar trebui, ea, să-l dea pe prinț.
Unirea, realizată deocamdată prin persoana domnitorului, la 24 ianuarie 1859, urma să fie recunoscută mai apoi, în 1862, și de marile puteri. Frapant pentru cine urmărește desfășurarea evenimentelor (pe care le-am rezumat extrem de sumar) e patriotismul pașoptiștilor, întemeiat în integritate morală și luciditate politică. Faptul că s-a ajuns la un happy end în situația complicată a luptei cu pretendenți bine situați și a unei poziții de plecare aparent fără șanse, se datorează spiritului lor de răspundere, coeziunii pe care au știut să și-o impună și, desigur, capacității de a-și subordona interesele personale și vanitățile interesului obștesc. În același timp, e remarcabil că acești oameni, despre care a circulat clișeul simplificator că ar fi niște romantici cuceriți de poze declamatorii și vise utopice, s-au dovedit a ști să exploateze cu dibăcie oportunitățile ivite în urma războiului Crimeii și a tratatelor încheiate ulterior.
Cel de-al doilea exemplu de spirit pragmatic pe care vreau să-l dau privește schimbarea de tactică operată de pașoptiștii exilați după înfrîngerea revoluției de la 1848, prin anii 1852-1853, cînd devenise limpede, în urma loviturii de stat bonapartiste din Franța, că acțiunea insurecțională nu mai are nicio șansă. Atunci s-a produs o cotitură în sînul emigrației: radicalii – în frunte cu Rosetti și Brătianu – au făcut pasul înapoi, în locul alianței cu grupări conspirative în vederea unei mișcări populare, s-a trecut la o politică de tratative diplomatice cu guvernele, iar limbajul incendiar al propagandei a fost abandonat, spre a nu-i speria pe reprezentanții foarte conservatori ai marilor puteri. Pe primul plan al acțiunii în cauza națională se plasează acum oameni ca Ion Ghica. Suplețea și rapiditatea cu care s-a executat acest volte face stîrnește uimire: de pildă, Brătianu și Rosetti, înainte amintiți, revoluționari și republicani la 1853, devin în numai cîțiva ani monarhiși și moderați. În acest sens, un exemplu de manual: reluînd în ,,Românul” din 1857 articolul intitulat Naționalitatea, publicat prima oară în 1853, Brătianu înlocuiește pretutindeni cuvîntul ,,revoluție” prin cuvîntul ,,reformă”, suprimă pasajele prea strident roșii și, ca să calmeze orice aprehensiune, introduce următoarea precizare: ,,Aceea ce zisei de o societate ce prin cristalizarea ei pune o stavilă progresului, nu se poate aplica societății Principatelor”. Poate că a aproxima spiritul pașoptist ca o sinteză miraculoasă (fiindcă a funcțíonat!) de idealism și pragmatism nu este defel nepotrivit.
Despre modernizare şi chinurile facerii la români.
La un examen rapid, disting două trăsături specifice ale modernizării. Cea dintîi îmi pare a fi discontinuitatea, faptul că eforturile de a învinge handicapul economic, tehnologic și cultural care separa țara noastră de Occident, altfel spus, periferia de centru, n-au devenit la noi o inerență a dezvoltării. După progresul accelerat din secolul al XIX-lea și din interbelic, a urmat „căderea” comunistă. Ceea ce am trăit în în cei 40 ani de totalitarism a fost tot o modernizare, însă cu sens greșit și costuri umane inacceptabile. O a doua trăsătură caracteristică a modernizării îmi pare a fi permanenta distribuire inegală a ratei progresului. E în adevăr evident că alinierea occidentală a elitei, care și-a asimilat extrem de repede achizițiile civilizației, corespunde cu rămînerea în înapoiere și inerție a populației rurale (foarte numeroasă, pînă azi, în raport cu standardele europene). Pe de altă parte, avansul economic, tehnologic și legislativ (o constituție imitată după cea belgiană, în 1866!) nu se regăsește defel în evoluția moravurilor, comportamentelor și a practicii aplicării legilor, ceea ce justifică faimoasa sintagmă maioresciană a „formelor fără fond”.
De-aici existența acelor contraste frapante, identificate cu uimire de străini. De pildă: elevii noștri cîștigă medalii de aur la Olimpiadele internaționale, rivalizînd și luînd-o chiar înaintea colegilor lor din țările de vîrf ale Europei, în vreme ce nivelul mediu al învățămîntului de cultură generală este la noi precar iar în momentul de față se află în plină degringoladă. Sau: dispunem de capacități performante admirabile în domeniul științei computerelor care nu se corelează însă cu mizeria noastră rutieră: ne lipsesc autostrăzile, cu excepția unui segment realizat (o fărîmă din ce-ar fi fost necesar) iar și acesta (București Constanța) trebuie păzit de militari spre a-l feri de furturi. Așadar, dispunem de resurse, nu doar ale solului și subsolului, ci și ale intelectului, ceea ce ne-ar îngădui să privim viitorul cu optimism. Se pune însă întrebarea dacă am fi în stare să depășim situația actuală de haos și iresponsabilitate, de reforme avortate și amorțire a spiritului civic. O vom putea oare face cu un premier șantajabil? Și cu un președinte, care se teme în alegeri, nu de rivalii săi, ci de Departamentul de Stat?
Blestemul construcţiei instituţionale.
Un blestem apasă asupra construcției instituționale la noi. Inițiem cu entusiasm proiecte care rămîn apoi de izbeliște. Sărbătorim cu conferințe de presă și televiziuni inaugurarea cîte unei ciosvîrte de șosea, pe care însă nu apucăm să circulăm pe parcursul aceleiași vîrste. Miniștrii noi numiți nu-și pun de obicei problema de a continua ceea ce a fost bun în munca predecesorilor lor; cu trufie și o încredere în sine neștirbită, ei dărîmă ce a fost, preferînd s-o ia de la zero. Sîntem instabili și capricioși, ne încălzim lesne, dar ne piere cheful tot atît de repede.
Cînd nu ne „iese”, atribuim răspunderea vecinilor, istoriei, coalizării dușmanilor care ne pîndesc din toate părțile, gata să ne înghită. Ne lipsește – și asta a fost consemnat mereu în schițele de psihologie a firii românului, de la Dimitrie Cantemir la Dumitru Drăghicescu – tenacitatea, îndîrjirea de a duce lucrurile pînă la capăt, hotărîrea de a nu ceda obstacolelor (pe care încercăm să le învingem nu prin înfruntare ,ci prin ocolire vicleană, amnezie ori violențe verbale neputincioase). Și iată că la tarele unei fizionomii morale modelate de istorie, se adaugă, cel puțin în zilele noastre, incidențele unui sistem politic îmbolnăvit: partidele o dată ajunse la guvernare, de stînga ori de dreapta, par preocupate îndeosebi să-și satisfacă clientela, ele se grăbesc să-i înlocuiesc pe toți responsabilii din economie, administrație și cultură, fără a ține seama de performanță, ceea ce contează fiind loialitatea și nu competența ori realizările efective.
În aceste condiții, mai e de mirare că nepricepuții și necinstiții se îmbulzesc să facă politică și să intre în grațiile celor puternici? Că, dimpotrivă, cei cu adevărat inteligenți, capabili și corecți, profesioniștii veritabili, se țin în rezervă și nu se implică în treburile comunitare? Ne lipsește, de fapt, o cultură a serviciului public, ne lipsește și energia emulativă a construirii durabile. În pofida speculațiilor despre specificul național, ambele au fost pe cale de înfiripare la un moment dat (o dovedesc pașoptiștii și postpașoptiștii secolului al XIX-lea ), ceea ce arată că „se poate”. M-am numărat printre cei care am așteptat cu încredere și speranță ca libertatea și democrația să ne scoată mai repede din mahalaua balcanică. După 23 ani trebuie să constat, cu multă amărăciune, că nu s-a întîmplat așa. Nu aparțin însă celor care gîndesc apocaliptic. Pierderea unei reprize, fie ea de două decenii, nu inseamnă pierderea meciului. Șanse de mai bine există. Concretizarea lor depinde, dacă, firește, nu va interveni nimic catastrofal în existența lumii, de crearea unei mase critice a celor dornici de o schimbare pozitivă, în sens european și democratic. Împotriva Casandrelor autohtone presimt că un asemenea lucru e posibil într-un răstimp relativ apropiat.
Despre educaţie şi umanism.
De la o vreme aud adesea profesori sau asistenți ai Facultății pe care am servit-o decenii de-a rîndul, plîngîndu-se că nu pot ține seminarii de analiză a operelor literare din programă, din cauză că studenții n-au habar de textele respective, deși aveau obligația să le citească. Oricît de scăzute ar fi în zilele noastre baremurile și cerințele în învățămîntul superior, cred că există totuși o limită peste care nu se poate trece. Un student umanist (aflat, prin urmare, într-o instituție formatoare de dascăli) care nu vrea să citească este o anomalie intolerabilă: e ca și cum cineva dorește să înnoate fără să intre în apă ori să conducă un automobil fără să suie la volan. Cred că în asemenea cazuri nu trebuie să ne pierdem timpul cu munca de convingere. Pur și simplu, trebuie să aplicăm regulamentul, care prevede întîi avertizări, apoi sancțiuni, mergînd pînă la eliminarea din Facultate.
Din nenorocire, permisivitatea actualmente instalată ca o pecingine în școlile de toate gradele, care deja a epurat calificativele de orice virtute stimulativă (fiindcă majoritatea elevilor are nota zece și toată lumea promovează), tinde să treacă cu vederea refuzul lecturii. E o eroare extrem de costisitoare. Cît valorează o diplomă universitară acordată unui student care a absolvit fără să învețe, doar fiincă s-a bucurat de indulgența impusă cadrului didactic de un sistem care validează impostura spre a nu-și divulga eșecul? Cu totul altfel însă trebuie să decurgă lucrurile în preuniversitar. Aici e într-adevăr nevoie de o operație de seducție. Atracția elevilor pentru televiziune ori jocurile pe calculator ori chiar, în cazul celor din clasele superioare ale liceului, pentru platformele de socializare, nu are nimic reprobabil. Cu o condiție: de a fi împletită cu lectura, transformată, aceasta, din necesitate în plăcere ori pasiune. Exact asta ar fi sarcina școlii, pe care, din păcate, din varii motive, ea nu și-o îndeplinește.
Există însă și exemple foarte promițătoare. Vreau să evoc aici activitățile desfășurate de „Asociația profesorilor de limba și literatura română „Ioana Em.Petrescu”, din Cluj. Sub îndrumarea unor colegi inimoși, dintre care Alina Pamfil, Monica Onojescu, Luminița Medeșan ș.a. Prin colocvii anuale, la care iau parte numeroși dascăli din Ardeal și nu numai, dedicate unor probleme de didactică și metodologie, ca și prin organizarea de cercuri de lectură în licee, a căror experiență pozitivă e dezbătută și generalizată, pe cît împrejurările o permit, s-au obținut rezultate spectaculoase. Am avut onoarea de a fi fost invitat la unele dintre întrunirile Asociației și mărturisesc că am fost impresionat de spiritul constructiv al participanților, de inventivitatea procedeelor folosite pentru a promova lectura, de accentul pe creativitate în practica muncii pedagogice. Adaug că tot ce se face e fără alocații bugetare și, uneori, fără sprijinul autorităților locale. Încă o dovadă că „se poate”.