Publish and perish. Cuscrii, ISI și rezistenţa prin citit

Daca iți susții dizertația de master sau teza de doctorat la o universitate ceva mai răsărită din Europa sau America, dacă participi la o conferință mamut a vreunei asociații profesionale internaționale sunt șanse să primești e-mailuri de la edituri. David Publishing House, Éditions Universitaires Européennes, Academic Star Publishing, VDM Verlag Dr. Müller, Lambert Academic Publishing și încă câteva se oferă, cu solicitudine, să îți publice dizertația, teza sau textul în cărți și reviste.

Dacă accepți, editura îți publică, gratis, cartea – să zicem.Trebuie să renunți la copyright și să îți plătești copiile pe care vrei să le cumperi. După care editura pune un anunț pe Amazon și gata: ai carte în străinătate! Și încă în străinătatea “bună”: State, Germania, Franța sau Anglia. Chiar dacă nu se găsește decât pe Amazon, e bine și acolo la urma urmei. Plus că mama, tata și bunicii – poate și prietenii lor – au o carte scrisă de fiul/ fiica savant. Ba poate și potențialul angajator se va arăta impresionat. Nu ai nimic de pierdut (în afară de ceva bani – dar nu foarte mulți, la urma urmei).

Niște probleme sunt însă. Nimeni nu îți citește cartea sau textul, de fapt: nu există redactor de carte sau referenți de vreun fel.  Asta ca să nu mai vorbim de alți cititori. Dacă insiști, mici crăpături încep să se vadă: David Publishing nu e în California ci pe undeva prin China, doamna cu un nume franțuzesc minunat de la  Éditions Universitaires Européennes, dacă chiar insiști exagerat de mult îți răspunde cu multe greșeli de gramatică și ortografie. Dar ce contează! Vei fi publicat la o editură străină! E drept că este ceea ce se numește un “academic author mill” dar sunt șanse ca instituțiile academico-universitare de acasă să nu se prindă sau să nu fie interesate de prea multe amănunte.

Păcăleala, ca orice păcăleală de durată, se bazează pe o conlucrare între cel ce păcălește și cel ce se lasă păcălit. Atunci când te îndrepți spre o astfel de editură ești convins că nimeni, niciodată, din lumea academică cât de cât decentă nu va fi de acord să publice ce ai scris. Mai mult chiar: dacă te lași păcălit, cumva o să reușești să păcălești și tu pe cineva la rândul tău. Nu e de colea să fii publicat la David Publishing House sau la VDM Verlag Dr. Müller! Dacă mai găsești o pilă sau proptea și dacă îți dorești cu adevărat , David poate să te ajute din îndepărtata Chină, cu un fals salt californian, să răzbești și în lumea mai balcanică de pe la noi.

Dar cărțile nu mai sunt ce au fost odată. O spun mai ales unii ce nu prea au mare bucurie în a scrie sau a citi așa ceva. Articolele sunt cele ce contează. Dar nu oriunde – nu apărute în pegra ce trăiește, vegetal, prin preajma unor instituții academice sau culturale autohtone. Idealul este ISI. Ceeace nu este, nepărat, rău. Dar devine dubios atunci când este aruncat ca unic criteriu, ca fetiș al salvării academice. Nu prea avem unde și cu cine discuta ceea ce lucrăm, intrăm cu greu și doar cu eforturi personale pe rețele de întâlniri academice sau de publicat și nu există asociații profesionale substanțiale. Nu prea există bani, timp, an sabatic și nici oameni interesați sau interesanți. Nu există aparat, mediu uman și instituțional care să sprijine direct încercările de cercetare, scriere și publicare. Şi totuşi cerinţa este ISI.

În lumea modern-capitalistă, spune Marx, mărfurile devin fetișuri, luând aparența ființelor vii, dotate cu capacitate de acțiune și de influențare decisivă a vieților oamenilor iar relațiile sociale, de muncă și creare a mărfurilor devin un simplu apendice al vieții mărfurilor și valorilor de schimb. Ne comportăm față de ISI ca și cum ar avea o viață separată de procesele și mijloacele de producție a textelor și scriiturilor pe care se bazează. Pe la noi, tocmai fiindcă producția de texte publicabile are loc în afara sau, mai exact, în lipsa mecanismelor de suport instituțional și asociațional, profesionale și intelectuale – fetișismul se desfășoară în toată forța lui.

Reacția cea mai întâlnită este una ce face parte din mecanismul dialectic de desfășurare a fetișului – unii dintre“bătrâni” se revoltă împotriva reformei din educatie și a simbolului ei:  ISI. Dar revolta este fără alternativă. Asta dacă nu luăm în calcul o peltea lipsită de orice rigoare științifică, aflată în anii 1950-1960 din punct de vedere intelectual și în anii 1980 din punct de vedere al politicilor culturale. La care se mai adaugă câte un rest nedigerat de interbelic sau vreo lectură din clasici începută dar niciodată terminată şi demult întreruptă. Mai bine juri pe fetișul scientometric decât pe cel al inculturii pompoase, a amestecului de structural funcționalism, național-comunism, morfologie culturală, prostie, naționalism și prietenie interesată cu securiștii de ieri sau de astăzi!

Există însă o formă de viață și de organizare academică alternativă, o a treia cale, un Aufhebung, ce supraviețuiește – ba chiar prosperă – alături de fetișul scientometric.

O parte importantă din lumea academică locală este populată și controlată de o figură aparent simpatică dar profund anti-intelectuală: cuscrul.

Cuscrul obișnuit trăiește în lumea ce se ancorează în jurul cămării, mașinii spălate săptămânal, a maioului cu găurele, a priceperii gospodărești, vinului de țară și grătarelor. Cuscrul este profund suspicios față de orice formă de viață ce rupe intelectul de contextul lui practic imediat, gospodăresc. Există, desigur,variante și mutații pe zone etno-folclorice și socio-profesionale diverse. Mutația cea mai stranie este cea intelectuală. Cuscrul academic își translatează profunda suspiciune față de intelectul neancorat în rosturile gospodărești în chiar instituțiile lumii intelectuale. O parte din această lume ajunge să fie condusă sau organizată de cuscri.

Fenomene stranii pornesc din această contopire a cuscrilor cu cercetarea științifico-academică. Pe de o parte se dezvoltă o mare încredere în propriile capacități culturale și teoretice ce duce la creativitate dezlănțuită: cuscrul scrie despre cele mai complicate lucruri – cu bibliografie din anii 1950, autori clasici și foarte contemporani citiți la mâna a doua sau a treia, punând la un loc, cu seninătate, oameni, lucruri și idei ce nu se leagă în niciun fel. Cuscrul nu are organ pentru anacronism și nu are interes pentru context, legături, rețele sau tradiții de gândire. “Anything goes” ar zice el dacă ar fi auzit de Feyerabend – dar fără să aibă habar de ce, cum, când și împotriva cui se poate spune așa ceva. În spatele oricărei activități teoretice a cuscrului se conturează, familiar dar amenințător, Dacia spălată în fiecare duminică dimineața.

ISI nu mai pare atât de exotic. Nu este, de fapt, așa de greu să publici în revistele astea. Avem și noi revistele noastre ISI autohtone.

De unde apar revistele ISI locale? Destul de multe – din lumea cuscrilor. Și se bazează, desigur, pe încuscrire. Atunci când nimeni nu știe pe nimeni – la nivel academic – când nimeni nu citește pe nimeni și nu e interesat de nimeni, încuscrirea devine liantul ce leagă lumile universitar-academice. Peste încuscrire plutesc revistele ISI-suveică care publică și lucrează și ele, cum pot, să reproducă o lume în care cuscrul să își găsească rostul. Din păcate însă nici cuscrii nu pot ajunge la rost, nici cei încă neîncuscriți nu pot scăpa de rosturile secretate continuu de rețelele cuscrilor academici.

Cuscru’ creează sinteza între reforma formală și lumea vie dar neplăcută a universitar-academicilor din trecutul foarte apropiat.  Nu există diferențe de esență însă între cuscrii și ceilalți. Într-o lume universitară în care infrastructura și condițiile de producție teoretic-intelectuală nu există, încuscrirea creează majoritate rețelelor prin care circulă știința produsă local. Mai sunt, desigur, unele rețele alternative la alternativa încuscririi. Oricum, ca rezistență minimală, cititul nu poate fi întrerupt pentru prea mult timp. Riscul e prea mare.