13–15 iunie 1990 prin ochii unui elev

Ne-am întors la şcoală la începutul lui ianuarie 1990. Învăţam la o şcoală generală din cartierul Ferentari, undeva nu departe de şoseaua Sălaj. Nu mai era urmă de tablou al lui N. Ceauşescu, a dispărut şi materia intitulată Constituţia Republicii Socialiste România. Noi, elevii, eram euforici, doream schimbări, aveam un ascendent asupra multor profesori – compromişi înainte de 22 decembrie (unii fuseseră mici rotiţe ale mecanismului propagandistic din sistemul de învăţământ, chiar şi prin simplul fapt că recitaseră odată din „Scânteia nu-mai-ştiu-ce-directivă a Partidului, şi se simţeau cu musca pe căciulă; deveniseră mai indulgenţi). Directorul (exigent profesor de matematică), profund antipatic şi fiindcă aplica de multe ori corecţii fizice acelora turbulenţi, a fost schimbat. Şi-a dat demisia? A fost forţat să se retragă? Nu mai ştiu. I-a succedat profesoara noastră de educaţie fizică, apreciată şi acceptată imediat de marea majoritate a elevilor.

Aveam 14 ani, îi împlinisem în martie, eram în clasa a VIII-a, pe punctul de a mă despărţi de şcoală. Nu eram decis spre ce liceu să mă îndrept, nici la ce profil, nu ştiam mai nimic în legătură cu ce voi face din iulie, după absolvirea Generalei. Ştiam doar că trebuie să îmi fac buletinul de identitate. Îmi trebuia la absolvire, apoi la înscrierea la Liceu. La începutul lui martie m-am dus la Secţia 18 de Miliţie (încă nu schimbaseră denumirea la sediu) să îmi depun actele. Pe la începutul lunii mai am primit buletinul (care încă mai purta însemnele RSR, cu secera şi ciocanul). M-am dus la fotografiat într-un studio de pe calea Rahovei. În trening, spre disperarea maică-mii. Timp de 10 ani am avut această fotografie uşor haioasă, aparent neglijentă, pe actul de identitate. Biata mama m-a rugat apăsat să nu mai fac astfel de prostii şi a insistat ca celelalte acte să fie în regulă. Mai era un detaliu de rezolvat: nu aveam grupa sanguină trecută pe ultima filă a buletinului. Aşa era pe atunci (pentru cei de azi, foarte tineri, poate trebuie să spun că buletinele nu semănau cu cărţile de identitate de azi, ci erau un fel de carneţele cu vreo 20 de file). Nu mai voiam să fac vreo boroboaţă şi mi-am tot impus să rezolv problema până la absolvire, ca să fiu cu toate documentele de identitate cum se cuvine. Dar în luna mai am tot învăţat pentru ultimele examente, poate şi pentru admiterea în liceu. Eram şi cu ochii în televizor – era timpul CPUN-ului, al manifestaţiilor; apoi a venit campania electorală, mitingul din Piaţa Universităţii, alegerile de la 20 mai.

Îmi aduc aminte că nu prea aveam printre colegi mulţi simpatizanţi ai Pieţei Universităţii. În preajma alegerilor eu şi câţiva colegi de clasă am fost opriţi cam brutal la poarta şcolii de către un fel de pichet oarecum ameninţător care chestiona pe fiecare cu cine votează. Mi-am dat repede seama că nu este dezirabil să spun altceva decât: Cu FSN-ul! Cu Iliescu! Întâmplător, tinerii paznici politizaţi erau doi romi, dar puteau fi la fel de bine români. Chiar în clasă nu era prudent să îţi exprimi simpatia faţă de partidele istorice sau faţă de Piaţă. Însuşi premiantul clasei – care era un model pentru mine – proclamase FSN-ul ca singurul partid demn de votat. Nu vroia să audă de studenţii, de demonstranţii de la Universitate şi cauza lor. Nu era ceva ieşit din comun: mai toate rudele familiei mele, mulţi cunoscuţi etc. erau prinşi în mrejele fesenismului, vorbind cu sfinţenie aproape despre domnul Iliescu. Părinţii mei erau o excepţie cumva.

Cutremurul din 30 mai m-a prins în curtea şcolii. A fost atât de puternic, încât deşi eram pe caldarâm l-am simţit teribil. Dar, ca şi în 1940 (pierderi teritoriale, venirea lui Antonescu, a legionarilor, cutremurul de la 9/10 noiembrie, asasinarea lui N. Iorga, V. Madgearu ş.a.), o nenorocire nu vine niciodată singură. Încă nu rezolvasem problema cu grupa sanguină. S-a făcut 14 iunie şi nu aveam acea viză ştampilată. Trebuia să ajung tocmai în centru, la Policlinica Eforie, lângă Miliţia (Poliţia) Capitalei. Devenisem obsedat, nu mai ţineam cont de nimic (părinţii mi-au povestit că nimeriseră pe 13 iunie în mijlocul luptelor dintre scutieri/poliţişti şi demonstranţi; fiind chiar opriţi de cei din urmă în căutare de „muniţie“ pentru „cocktailuri“: ceva benzină din rezervorul Daciei lui taică-meu). Parcă nu îmi spunea nimic derularea evenimentelor violente din ajun; nu făceam legătura dintre luptele de stradă din preajma Eforiei şi destinaţia mea (Policlinica de peste drum de Poliţie). Neuronii nu făceau conexiunile elementare. Curios, pentru că dintotdeauna am fost prudent, precaut. Privind retrospectiv nu îmi dau seama ce s-a întâmplat atunci cu mine. Auzisem de incendierea sediului Poliţiei, dar pe 14 iunie dimineaţa mă pregăteam să pornesc chiar spre acel loc. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum ar fi fost realist să cred că mă voi strecura printre militari, poliţişti, echipe de mineri fără să fiu luat la întrebări, fără să păţesc nimic. Naivitate de adolescent? Creierul meu era parcă setat să rezolve cu orice preţ problema birocratică a buletinului de identitate. Pe 14 iunie, la 9.30 a.m., aproape ieşisem pe uşă când m-a oprit un telefon disperat al mamei (lucra la Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei şi de sus putea scruta scenele terifiante de linşaj). Nu era chip să mă convingă să renunţ la primejdioasa călătorie. A trebuit să ţipe la mine, cum nu a mai făcut-o. Aşa am rămas acasă şi am fost scutit de imaginea sângeroasă a oraşului devastat.

Pe urmă, cred că pe 15 iunie, spre seară, la noi în cartier s-a auzit că autobuze şi camioane cu mineri au fost oprite în ultimul moment, undeva înainte de Calea Rahovei. Se zvonea că o parte a minerilor – după ce bătuse grupuri de romi din centrul vechi, zona Lipscani – voia să dea o „rezolvare“ globală acestei probleme, coborând în cartierele periferice. Ar fi ieşit un fel de pogrom sinistru. Cât a fost manipulare, cât a fost propria pornire a nefericiţilor ortaci? Oricum, pentru mine, Ion Iliescu va rămâne veşnic „omul de la 13-15 iunie 1990“, când o formă de război civil a fost pusă în scenă. Cred că pe mineri niciodată nu i-am putut privi fără unele dintre prejudecăţile formate atunci.

Un comentariu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *