Ion Mureşan. Beţia cea de taină

Clamând din capul locului, adică din titlurile înseşi, că scrie cărţi de iarnă, prin urmare reci, geroase chiar, şi poeme care nu pot fi înţelese, Ion Mureşan ţine să se contrazică punctual (şi bine face): pe de o parte, scrisul lui nu are nimic din ermetismul glacial, edificat adică de versuri complicate şi transparente precum cristalele de gheaţă, al familiei Mallarmé-Valéry-Jorge Guillén, ci, cu totul dimpotrivă – tot complicată, dar de complicaţia fluidă a flăcării, poezia lui e de o infailibilă ardenţă, venită din zonele toride, din deşerturile febricitante în care sunt posibile şi ecstaza, şi convorbirile cu diavolul (şi cârciuma „Europa” din Convorbirile cu diavolul e un deşert, pentru că orice crâşmă bună e şi asta: un deşert camuflat de butaforia convivialităţii).

Pe de altă parte, viziunile astea complicate, venite dintr-o exemplară dereglare a simţurilor, sunt atât de memorabile, încât lumea se scuteşte de efortul înţelegerii, sare peste asta şi face două lucruri mult mai importante decât înţelegerea: participă intuitiv-empatic la ele şi, mai ales, le ţine minte. Cunosc destui oameni, printre care întâmplător se numără şi Ion Mureşan, în stare să recite din memorie, cu mare vibraţie, un număr considerabil de fragmente de poeme sau chiar de poeme întregi din această poezie care zice despre sine, cu un orgoliu prea bine mimat ca să fie întru totul real, că nu poate fi înţeleasă. Ceea ce nu e decât încă o demonstraţie practică a principiului că poezia se înţelege şi fără să fie înţeleasă; ba, mai mult, că e memorabilă chiar şi în cazul în care mintea n-o pricepe. În fond, supere-se criticii literari şi poeţii deopotrivă, dar se prea poate să nu fie nepărat nevoie de foarte multă minte pentru înţelegerea literaturii – pentru înţelegerea ei „drept în inimă”, vorba Adelei Greceanu. Infama aserţiune are, de altfel, o precedenţă ilustră: Isidor din Sevilla deriva numele poeziei, carmen, de la carere mente („seu quod qui illa canerent carere mentem existimabantur” – Etymologiarum libri, cap. XXXIX (De metris), 4). Ca şi textul sacru, poezia se comunică şi studioşilor, şi celor săraci cu duhul, celor care compensează carenţele minţii cu excesele inimii. Iar cu poezia lui Mureşan, inteligentă până dincolo de marginile înţelegerii silogistice, empatizează spontan şi cei care, lipsiţi de putinţa recunoaşterii intertextelor, fenotextelor, infratextelor etc., îşi recunosc în ea, ca într-o spovedanie făcută de o străină gură, excesele propriilor inimi.

Născut gata echipat din mantaua lui Mazilescu, Ion Mureşan, discipol dorlotat, practicant ortodox până la dogmatism al cultului mazilescian, în ceea ce are spiritul acestuia mai autentic, se dovedeşte cât se poate de eretic atunci când vine vorba de literă şi nu mai suceşte, precum maestrul, gâtul elocvenţei de dragul hermetismului eliptic şi litotic, ci se încăpăţânează să scrie o poezie taman pe dos: retorică, aluvionară, oraculară, seducătoare (la modul viril) cu bună ştiinţă. Şi, fără doar şi poate, vizionară – cu menţiunea că vizionarismul lui Mureşan nu te obligă să devii hresmolog. Aici, poate, e de găsit lecţia lui Mazilescu, întoarsă pe dos în litera ei, dar contiguă în spirit: dacă acela comunica viziunea pe dedesubtul elocinţei, Mureşan o comunică pe deasupra ei. Însă tot de comunicarea unei viziuni e vorba, iar nu de cartografierea raţională a lumii.

Prin urmare, lucrurile stau cu totul altfel în poezia lui Mureşan decât am fi zis luându-ne după titlurile cărţilor între tartajele cărora se află ea cuprinsă: nu un intelectual scrobit şi factice, glacial şi hermetic, abstras şi raţiocinant până dincolo de limitele înţelegerii, ne vorbeşte din cărţile cu pricina, ci un ins care, dedat celor lumeşti, retras în cârciumă precum eremiţii în deşert, bea alcoolul ca pe apa sfinţită şi trece dincolo de prejudecata realităţii, în adevărata împărăţie, în care nimic nu e prea mic pentru a fi metafizic şi nici o viziune nu e atât de burgheză încât să nu accepte să fie stropită cum se cuvine cu alcool în timp ce e preschimbată în cuvinte. E drept, chiar şi poeţi raţionali şi liniştiţi, fără gust pentru exces şi excesiv, se simt uneori răpiţi de Bacchus – „Quo me, Bacche, rapis tui plenum?”, spune Horaţiu în Carmina, Liber Tertius, XXV. Însă ceea ce pentru poeţi din stirpea asta e accident, e pentru cei asemănători lui Mureşan normă. Anormală e doar lipsa excesului. Lui Mureşan i se potriveşte de minune acel vers-deviză al lui Blake prin care se spune că numai excesul duce la înţelepciune – „the road of excess leads to the palace of wisdom”.

Mai e, însă, în această poezie ceva mai adânc decât excesul. Ceva care face din Mureşan mult mai mult decât un anacreontic hard core sau decât un dionisiac de pluton. Să luăm, de pildă, celebrul Poem al alcoolicilor. Ceea ce impresionează încă de prima dată e senzaţia de tratare au pied de la lettre a unei expresii precum „Dumnezeul beţivilor”, astfel încât alcoolicii ajung, literal, să aibă acces la Dumnezeu şi la munificenţa divină, mult mai direct, probabil, decât credincioşii care aşteaptă miracolul, răbdători, o viaţă întreagă. Excesivii, lacomii, necumpătaţii nu se bucură de o publicitate prea pozitivă în textele sacre; iată, spre exemplu, cuvintele cu care sunt răsfăţaţi în Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, 1:12: „Vai lor! (…) Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi”. Ei bine, în poemul lui Ion Mureşan nu numai că nu sunt admonestaţi, dar, după ce pierd o noapte întreagă în cârciumă şi ies de nevoie dimineaţa ca să se îndrepte spre casă, „Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciumă, / căci pentru El e uşor, ca pentru un copil / ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri”. Mai mult, după ce li se îngăduie să bea în continuare până după-amiaza târziu, nu doar că nu sunt nici măcar dojeniţi, dar li se acordă chiar revelaţia, viziunea, râvnita ocheadă în Împărăţie: „Dar, Dumnezeu, în marea Lui Bunătate, nu se opreşte aici. / Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească. / Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decît un petec de iarbă, / tot e ceva peste fire”. De obicei, această glumeţ-serioasă înnobilare mistică a ordinului alcoolicilor e cea care se reţine, ca un fel de alibi cultural al practicanţilor viciului cu pricina: păi, dacă şi Mureşan zice aşa… Însă mai demn de interes în poemul de faţă mi se pare alt lucru. Nu faptul că Dumnezeu îngăduie revelaţia alcoolicilor după ce înainte îi ajută să-şi desăvârşească viciul, pentru că, nu-i aşa, spiritus flat ubi vult, iar graţia se acordă te miri cui, chiar şi prigonitorilor de creştini precum Saul din Tars, şi atunci de ce nu s-ar acorda cu atât mai lesne unor oameni cu pete nu pe inimă, ci pe ficat? Nu numai imaginile, extraordinare, cu Dumnezeu-copil împingând cu degetul o cutie de chibrituri pentru gângăniile căzute în genunchi sau cu degetul Lui de lumină chemându-i să privească Împărăţia prin peretele-lentilă al cârciumii. Nu; încă mai demn de interes mi se pare următorul fapt: ce anume au trăit alcoolicii în această ultimă beţie încât nici nu mai încearcă s-o prelungească nu musai până în zori, dar măcar până dincolo de lăsarea serii? Ce anume i-a transformat atât de tare, încât dependenţa le dispare brusc şi se comportă mai degrabă ca nişte începători de la Alcoolicii Anonimi, ridicându-se în picioare la primul semn, luptând cu boala şi trăindu-şi remuşcările? Ce le aduce odihna şi împăcarea, fie ele şi lacerate de remuşcătura duhului lăuntric? Beau într-o după-amiază cât în trei ani şi apoi văd, prin gaura făcută de degetul Domnului în peretele Raiului, un petec de iarbă, şi văd în asta ceva tainic care are, aproape pe loc, efectul unei întregi sesiuni de dezintoxicare. Sau mai văd oare ceva în afară de petecul de iarbă, ceva tainic, scris printre rânduri? Şi dacă da, care e taina asta? Ce face din ultima lor beţie beţia cea de taină? Ce anume face dintr-un poem anacreontic cu figuraţie sacră un poem mistic despre beţivi care, la rândul lui, se transformă în ultimele versuri într-un psalm despre mântuirea prin asceză şi remuşcare?

Habar n-am. Însă ceva-ul ăsta despre care n-am habar are totuşi o existenţă suficient de puternică pentru a mă face să citesc poemul de câteva ori pe an şi pentru a mă convinge, nu numai el singur (deşi ar fi fost de ajuns), că Ion Mureşan este un poet mistic, şi nu de ici de colo. Nu un fericit San Juan de la Cruz, dar batâr un Bine Dispus Ion de la Cluj. A cărui poezie m-a făcut să văd definitiv altfel şi alcoolul, şi remuşcarea, şi existenţa.