– De când nu te-ai mai spovedit? îl întrebă în şoaptă preotul pe omul scund, puţin adus de spate, îngenunchiat în faţa lui.
– Prefer să îţi răspund la urmă, răspunse-acesta pe un ton umil. Aş vrea să te cunosc pe tine, mai întâi.
– De ce? se miră celălalt.
– Pentru că vreau să ştiu ce fel de om e cel care m-ascultă.
– Dar nu la mine, ci la Dumnezeu ajunge tot ce ai pe suflet, grăi părintele, solemn, eu sunt numai un instrument.
– Vezi, tocmai pentru că eşti instrumentul prin care taina mea stă să se-audă, vreau, înainte de-a vorbi, să îţi încerc tăria, rezonanţa.
– Aşa ceva nu am pomenit! exclamă celălalt tot mai surprins.
– Şi tu la fel ca mine ai nevoie să te deschizi, spuse iar omul, plecându-şi smerit capul. Nu te uita că n-am înfăţişare de duhovnic.
Preotul se ridică brusc de pe scaun şi prinse să cutreiere cu pas nervos biserica pustie. Părea nepregătit, totuşi, nu-ncerca în nici un fel să scape de-acel ciudat necunoscut. Intr-un târziu, după ce agitaţia păru să-l părăsească, se apropie iar de altar, se-nchină la o icoană pe care pâlpâirea lumânării închipuia un joc de umbre, şi începu încet, ca pentru sine:
– Am vrut întotdeauna să evadez, găseam că adăpostul în care locuiam era prea strâmt, mă sufocam numai cu mine însumi toată ziua, astfel încât am căutat un larg, un nevăzut vindecător, şi-aflând răspuns în Sfânta Carte, am mers de timpuriu pe calea monahală. Nu cred că am avut vocaţie, am vrut numai să scap din mine. Însă aveam un frate geamăn, atât de înzestrat de Dumnezeu, încât putea intra în orice rol, luând chipul personajului din piesă până-ntr-atât că îşi uita de sine, iar cei care-l priveau jucând înmărmureau de admiraţie. Cum şi era de aşteptat, el deveni celebru ca actor, stârnind ovaţii pretutindeni. Oriunde apărea fratele meu pe scenă, sala de teatru, cât de mare ar fi fost, se îngusta, gemând de lume.
În vremea asta, eu slujeam ca preot chiar în biserica aceasta, din marginea oraşului, având în parohie doar o mână de enoriaşi care veneau cu toţii doar la Paşte şi de Crăciun, în restul timpului dacă intrau vreo doi trei oameni să se-nchine, la începutul slujbei sau la sfârşitul ei. M-am întrebat curând dacă nu era vina mea că predicam într-o biserică aproape goală, şi fără să arăt pe faţă, am prins să îl studiez pe fratele meu geamăn, pe când îşi pregătea un rol, acasă. Îmi făceam dinadins de lucru în camera în care citea cu voce tare textul, prezenţa mea acolo nu îl incomoda, ba dimpotrivă, îl stimula-ntr-un fel aparte. Astfel am învăţat ce inflexiuni de ton şi-anume care gesturi captează fără greş atenţia, ce mimică mobilizează ochii şi cum printr-o mişcare a mâinilor poţi ţine publicul sub vrajă.
În serile când el avea spectacol, eu rămâneam acasă şi repetam tot ce-nvăţasem, la oglindă, citind ca un actor din Evanghelii sau intonând cu joc de scenă predici, iar când cântam, îmi plecam într-o parte capul, aşa cum observasem că el îl înclina. Nu ştiu dacă din pricina aceasta, biserica a început să se mai umple, să vină nu numai la sărbători ci chiar şi-n timpul săptămânii. Însă mă tulbura să-l văd duminica în strană pe fratele meu ascultând tot ce spuneam. N-am îndrăznit să îl întreb vreodată dacă ţinea să dea, cândva-n vileag, cum îi furasem meşteşugul, însă prezenţa lui la slujbă îmi accentua vinovăţia şi mă simţeam, întotdeauna, sub ochii lui, un impostor. Nu mi-a spus niciodată ce gândea şi m-am ferit să îl descos.
S-a întâmplat ca într-o noapte, cu vânt şi burniţă, să fiu chemat la căpătâiul unui muribund şi la întoarcere, am luat-o pe jos până acasă, deşi era drum lung, însă voiam, mergând, să scap de apăsarea unor gânduri. Eram subţire îmbrăcat, doar în sutană, şi se făcuse frig, aşa că m-am îmbolnăvit curând după aceea, foarte tare. N-am vrut să mă doftoricesc, căci socoteam că Dumnezeu mă pedepsise printr-o boală pentru tot întunericul din mine. Mi-era din ce în ce mai rău şi-atunci, crezând că mi se apropia sfârşitul, i-am spus fratelui meu, ce mă veghea, să îmi aducă repede un preot. Era târziu, trecut de miezul nopţii, şi el întârzie ca niciodată, făcându-mă să-mi pierd nădejdea că am să pot muri-mpăcat.
Dar la un moment dat, când părea că-mi dau duhul, uşa s-a-ntredeschis şi ca prin ceaţă, am desluşit intrând în încăpere un preot cocârjat de bătrâneţe, cu plete lungi şi barbă ninsă. Păşea şotânc şontâc, într-un baston, şi când s-a aşezat cu greu pe scaunul de lângă pat, deodată am simţit o sfântă pace şi m-a cuprins în braţe o lumină care m-a-ntors din calea morţii. Era atâta har în fiinţa lui şi o putere aşa mare, iar când s-a aplecat, rostind, parcă în şoaptă, rugăciunea, am început, ca prin minune, să mă vindec.
– Ce ai pe suflet, fiule? m-a întrebat apoi, cu o blândeţe pe care niciodată n-am avut-o cu cei veniţi la spovedanie.
– Părinte, am îngăimat, cu vocea stinsă, eu am un frate, mare-actor, pe care, din copilărie, îl invidiez cu-o patimă crescândă. E-atât de talentat în tot ce face, iar eu atâta-s de lipsit, încât deşi sunt preot, şi-ar trebui să îmi înăbuş vanitatea, nu încetez să mă compar cu el şi-ncerc să-i semăn, doar ca să am succesul lui de public, în parohia mea, de la periferie. Dacă eram eu, singur, la părinţi, mă apropiam mai mult de Dumnezeu, în loc să mă gândesc cât de-nzestrat e geamănul acesta, iar eu sunt doar o umbră, pe strălucirea lui. Nu vreau să mă justific, dând vina pe un altul, pentru atâta timp pierdut zadarnic. Mi s-a făcut urât de mine însumi, nu mi-am trădat doar fratele, ci-ntreaga mea credinţă, pentru că deseori când predic de la amvon, visez să ies din costumaţia slujbei mele şi să interpretez şi alte roluri, nu-ntr-o biserică pustie, ci-n interiorul unui teatru arhiplin. Totuşi, îmi dau prea bine seama că n-am nici o menire pentru-aşa ceva, căci libertatea mi-o găsesc altundeva. Atunci, îmbolnăvindu-mă de moarte, m-am bucurat că am să scap de bezna fiinţei mele, care-a ajuns, cu vremea, de nesuportat.
– Nu te grăbi să pieri, a murmurat bătrânul preot, ştergându-mi fruntea de sudoare, cu o batistă mare, albă.
Vorbisem pe nerăsuflate şi parcă n-aveam vlagă să respir. Preotul însă a aşteptat să-mi vin în fire, a spus în şoaptă rugăciunea de iertare şi la sfârşit mi-a dat împărtăşania, dar n-a plecat după aceea, ci ridicându-se din scaun, s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a luat mâinile într-ale sale. Cu-adevărat, nu prin auz şi văz poţi să pricepi, ci prin atingere, cu cine ai de-a face, căci degetele mele, pe-ncetul, au simţit o ciudăţenie în strânsoarea care le ţinea. Nu erau mâini zbârcite, noduroase, cum te-ai fi aşteptat să aibă un bătrân, ci erau netede şi suple, calde şi-atât de cunoscute, încât am tresărit în aşternuturi, ca scuturat de friguri.
– Eşti tu? L-am întrebat, galben la faţă.
El n-a răspuns pe dată, însă şi-a scos peruca, şi-a dezlipit cu grijă masca de pe obraz şi m-a privit adânc, cu ochii-n lacrimi. Pe mine m-a cuprins atunci mânia de ruşine că mă destăinuisem chiar lui, încât aşa slăbit cum mă aflam, m-am smuls din pat şi tremurând, l-am dat afară. În van, striga, împleticindu-se-n sutană, că nu găsise-n toiul nopţii nici un preot şi vrând să mă aline, intrase el în rol. Astfel, gândeam, el plănuise să mă zdrobească, trăgându-mă pe sfoară, călcându-mi în picioare orgoliul cel de taină, şi ca să mă răzbun parcă pe goliciunea în care m-adusese, l-am alungat din casă. El nu s-a-mpotrivit, ci a plecat a doua zi, devreme, şi nu s-a mai întors. E mult de-atunci şi mi-aş da viaţa să-l pot găsi, să-i cer iertare, căci ani şi ani de zile, l-am căutat fără să-i dau de urmă.
Preotul se opri, însă un tremur îi clatina în continuare trupul.
– Te-ai bucura să-l ai în faţa ta, în clipa asta? strigă pe neaşteptate celălalt.
Preotul se-ntoarse către el, surprins la culme, dar nu mai scoase nici un sunet, văzând cum omul îşi dezlipea de pe obraz chipul străin. Se îndreptă din spate, părea înalt, subţire, iar părul îi era ca tuciul, cu străluciri albastre. Atâta semănău la-nfăţişare încât numai după veşminte, ar fi putut un privitor să îl distingă pe actor de preot.
– M-ai prins a doua oară, rosti părintele, aprins la faţă.
– E rândul meu să-ţi spun ce am pe suflet, spuse-ntristat fratele geamăn, luându-i mâinile albe-ntr-ale sale.
Preotul murmură cu glas schimbat:
– Ştii că de când m-am spovedit ţie, atunci, demult, eu până azi nu m-am putut mărturisi în faţa nimănui, căci îmi părea că îndărătul oricărui cucernic se ascundea zâmbetul tău…
Bărbatul mlădios, în straie verzi, îngenunchie din nou şi-şi începu destăinuirea:
***
– De mici copii, când ne jucam de-a pasărea şi cerul, tu te trânteai în iarbă şi mă chemai să ne uităm la nori, dar eu o luam la goană, cu fluturări de braţe, închipuindu-mi că sunt ba vulturul, ba porumbelul. Iar într-o seară, mai ţii minte, când tocmai terminasem de spus cu voce tare rugăciunea, mi-ai arătat pe pernă o aripă de înger? Era o cută albă, dar tu vedeai mai bine.
De atunci, am început să ne desprindem, tu, aplecat pe-aceeaşi Carte, eu, căutând mereu o alta. Îmi era ciudă că-ţi găsiseşti atât de repede limanul, pe mine nici un rând din ce citeai nu m-alina, ci mă făcea să mi se pară că eram gol pe dinăuntru. Doar când mă costumam, visând să fiu rebelul, cerşetorul sau prinţul deghizat în saltimbanc, simţeam că nu mai sunt pustiu. Dar după ce cădea cortina şi rămâneam sfârşit pe scenă, dincolo de cuvintele rostite, mi se-arăta din nou deşertul. Eu, cel adevărat, eram ca nevăzut şi îmboldit de spaima c-aş fi nimeni, mă repezeam să intru în alt rol.
N-aveam curajul să-ţi mărturisesc prin ce treceam, de fiecare dată, când un spectacol se-ncheia, căci tu erai atât de sigur şi-atât de plin de tot ce eu nu izbuteam pricepe… iar când veneai la mine în odaie, în timp ce repetam o replică din piesă, mă lua cu frig la gândul că mi-ai fi putut pătrunde taina. Dar într-o noapte fără somn, m-a fulgerat deodată o idee, anume să încerc să te imit. Acolo, în biserică, duminica, te urmăream atent cum intonai sfintele texte, ce gesturi aleseseşi să-ţi înviorezi lectura, dar cel mai mult mă captiva inexplicabila regie care făcea ca razele de soare să cadă-anume din fereastra-naltă pe chipul tău subit transfigurat. Erau momente-n timpul slujbei, când nu te mai recunoşteam ca frate, ci deveneai cumva mai mare, mai străin, inaccesibil mie, cu-atât mai fascinant…
Fără să ştii, veneam la patul tău, pe când dormeai, şi te priveam în pâlpâirea lumânării, nădăjduind să îţi dezleg misterul care te-ndepărta de mine. Dar n-am putut. Erai vegheat de-aceeaşi cută albă care era şi-atunci pe perna ta. M-am tot gândit apoi să joc în rol de preot şi-am răscolit mai multe biblioteci, ca să găsesc o piesă pe măsură, dar nu dădeam decât de ipocriţi şi de excentrici, niciunul nu avea în el, ca tine, zborul.
Cum stam la geam, privind în beznă, te-am auzit tuşind şi sufocându-te de moarte, în camera de-alături. Erai atât de palid şi slăbit, când m-ai rugat să îţi aduc de grabă un duhovnic, încât am izbucnit în noapte, fără haină, şi am bătut la toate porţile de preoţi, dar nimeni n-a răspuns, era târziu şi m-am întors acasă, cum plecasem. Tocmai când mă-ndreptam spre uşa ta, trudit şi sfâşiat de grijă, m-a săgetat un gând. Ţi-am luat din hol sutana şi potcapul, dintr-un sertar am înfăşcat peruca, masca şi mi-am lipit la repezeală barba albă.
Ca niciodată, am intrat în rol. Cred că veşmântul tău mi-a dat puterea…căci ce-a urmat mi-e şi acum de neînţeles. Ai început să spui ce-aveai pe suflet, însă păcatul nu era al tău, fiindcă invidia de care-mi vorbeai, când mă vedeai jucând pe scenă, pe mine mă ardea, când mă uitam cum predici din amvon. Parcă făcuserăm un schimb de minţi, de patimi. Tu, spovedindu-te, îmi smulgeai taina, eu, ascultând, eram deodată tu, curat la cuget, aurit de har. Când am rostit la urmă ruga, eu aş fi vrut să fiu iertat, tu n-aveai nici o vină. Chiar de ţi-aş repeta că doar de dragul tău am săvârşit înşelăciunea, tot nu m-ai crede, şi ţi-aş da dreptate. De când m-ai alungat de-acasă, n-am mai putut interpreta vreun rol, aşa c-am renunţat la actorie, dar fac scenarii cu variante pe aceeaşi temă, cu noi doi, însă în toate eu sunt cel învins, până la urmă.
Bărbatul subţiratec îşi termină povestea, cu fruntea aplecată spre pământ. Atuncea preotul îi făcu semn să se ridice. Ca niciodată, zăboviră împreună.
