Am așteptat să treacă toată nebunia cu Eurovisionul ca să pot scrie în liniște despre acest subiect, din moment ce nimeni nu mai este interesat acum de contratenorul român. Recunosc, la început și mie mi s-a părut ridicol Cezar Ouatu, cu tot circul de prost gust pe care l-a făcut. Dar mi-am schimbat treptat părerea citind articolele și comentariile pe care le-a generat toată prestația lui, încă de când s-a calificat ca reprezentant al României și până când a finalizat pe locul 13.
Cezar Ouatu a reușit o performanță pe care numai Inna ar fi fost, într-o lume perfectă, în stare să o egaleze: i-a întors până și pe unii dintre cei mai patrioți români împotriva lui. Și acest lucru mă bucură pentru că, dintr-o dată, ne-am pus cu toții întrebarea dacă suntem într-adevăr nevoiți să îl susținem cu adevărat pe reprezentantul românilor în competiția europeană.
Chiar este necesar ca, în virtutea naționalității, să ne mândrim cu Ouatu? În ciuda lipsei talentului în materie de muzică pop, în ciuda ridicolului pe care l-a înscenat, în ciuda tuturor argumentelor care țin de logică și bun simț? Asta a fost întrebarea la care românii au răspuns, poate pentru prima oară atât de categoric și la unison, negativ.
Acest lucru mă bucură și numai un Cezar Ouatu ar fi putut să genereze tot acest mecanism critic la care românii au apelat, cu greu, în cele din urmă. S-a trasat o linie clară între patriotism și ridicol, am realizat cu toții că nu naționalitatea este primul criteriu de care trebuie să ținem cont.
Este acesta un semn că putem să nu ne mai simțim nevoiți să ne mândrim cu absolut orice român care se bucură de un oarecare succes în afara țării? Poate acesta să fie fundamentul pentru un nou tip de gândire, care să țină cont de realizările omului și abia apoi de naționalitate?
Patriotismul de genul acesta, care promovează, înainte de toate, simțul mândriei, este inamicul gândirii critice. Într-adevăr, capitalul simbolic pe care succesul oamenilor de cultură sau de sport îl câștigă în afara granițelor este important, dar nu este datoria noastră să ne lăudăm reprezentanții, ci a celorlalți. Niciun cetățean străin nu va ajunge la concluzia că Cezar Ouatu este un cântăreț bun doar pentru că românii îl laudă. Este ca și cum părinții unui copil de șase ani te-ar convinge că acest copil este foarte inteligent doar pentru că, la fel ca toți părinții, se mândresc cu orice reușită pe care o are.
Și să nu uităm că acest capital simbolic nu trece în capital financiar, deci nu trebuie să trăim cu impresia că mândrindu-ne cu „ai noștri” vom produce o schimbare a nivelului de trai. Grecia a câștigat campionatul european de fotbal în 2004 și la scurt timp a intrat în faliment.
Să nu uităm nici faptul că mândria națională nu va aduce nicio schimbare de mentalitate în rândul străinilor; niciun angajator străin nu va angaja români doar pentru că a auzit că românii vorbesc „de bine” despre ei. Deci nu avem niciun motiv să ne susținem artiștii și sportivii dintr-o inerție sau reflex patriotard. Acesta este mesajul piesei cu care Cezar Ouatu ne-a reprezentat, anul acesta, la Eurovision. „It’s my life”, cu accentul pe pronumele personal la singular. Este viața lui, ridicolul lui și nu avem niciun motiv să fim părtași la acest ridicol doar pentru că ne-am născut în aceeași țară.
Nu am inteles ca Eurovision este un concurs de slagare si nu de solisti? Este atat de greu de accesat o informatie esentiala a concursului Eurovision? Cea de-a 2 informatie; jumatate din voturile nationale se dau de comisiile de experti si jumatate este formata din voturile publicului. Cand vom invata si noi sa „simtim” cu informatia pe masa?