De foarte multe ori mi-am pus și mie și, câteodată, și prietenilor mei apropiați, întrebarea: „Când începe o relație?”. La primul sărut? Prima întâlnire? Prima atingere? Sau mergând la starea civilă numită „Facebook”? Un prieten foarte drag mi-a spus că, pentru el, o relație poate începe atunci când cei doi reușesc să treacă împreună cu bine printr-un moment dificil. Și mi s-a părut cel mai frumos răspuns la momentul respectiv… până când stai să te gândești că trebuie să aștepți o nenorocire ca doi oameni să fie in a relationship. Văzându-mi chipul nedumerit după ce mi-am primit răspunsul, el m-a liniștit:
– Un moment dificil poate fi și în situația în care ea m-ar pune să mă uit la Gossip Girl… fără să mă strâmb… vizibil.
Totuși, tind să cred că o relație începe atunci când cei doi se uită unul la celălalt, fără să-și spună nimic, afișând doar o expresie tâmpă pe figurile lor. Ea zâmbind și el uitându-se repede în jos de frică să nu își arate nesiguranța lui față de acest legământ nesemnat, invizibil, dar căutat cu disperare de ea, numit „relație”.
O relație, însă, e ca o balanță: întotdeauna o parte va cântări mai mult ca cealaltă… la început, dar și la sfârșit. Nimeni nu intră într-o relație cu același număr de sentimente. În general, băieții sunt adeptul zicalei: „nu mă atașez ca să nu fiu luat de prost”, iar sfârșitul îi prinde cu: „bă, prost am fost că am avut încredere în ea”. Și se investesc o grămadă de sentimente… și din partea lui, dar și din partea ei. Și există momentul ăla magic al relației când sentimentele fiecărei părți din balanță cântăresc în mod egal și simți cum poți atinge cerul, cum poți zâmbi soarelui și cum ți-e frică să spui te iubesc pentru că nu vrei să strici totul. Doar te uiți la el și aștepți să facă primul pas… către acele două cuvinte care pot schimba totul… în bine sau în rău… în motive de ceartă… sau de bucurie.
De-acum încolo ești condamnat să aștepți. Roland Barthes scrie în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit: „Oi fi îndrăgostit? Da, de vreme ce aștept.”. Încă din cele mai străvechi și vechi și antice timpuri, femeia a fost obligată să aștepte; men hunt and women nest, nu? Iar femeile, în așteptare, sunt obișnuite să se gândească la bărbatul lor, ăla cel mai frumos și mai deștept care e dorit de toate femeile și „pe care l-am văzut ieri vorbind cu Maria a lui Zamfir și parcă îi încheia cămașa în timp ce vorbea cu el”… și, până se termină așteptarea asta vorbită, dar negrăită, a noastră, ne dăm seama că a ars ciorba, copiii plâng și sună și cineva la ușă. Așteptarea naște absență… absența celui drag nouă… iar absența naște nesiguranță și nesiguranța naște gelozie..
.
Și gelozia mai ia câteva sentimente din balanța relației, ajungându-se în punctul în care se dezechilibrează. Și te învinuiești că ai așteptat, că ți-ai făcut anumite scenarii în cap și cel mai mult… te învinuiești că ai creat o imagine care nu exista. E ca și cum ai pune o pelerină pe un manechin și te-ai aștepta să zboare… El doar a existat acolo, tu l-ai îmbrăcat.
Atunci, de ce am mai începe o relație?
Probabil pentru că ne place foarte mult să așteptăm.
