În 2012, două filme m-au atins sufletește în mod aparte: „După dealuri” (în regia lui Cristian Mungiu) și „Amour” (în regia lui Michael Haneke).
„După dealuri” produce un catharsis lent care își face efectul doar la câteva ore ori zile ori chiar săptămâni după vizionare. Cel puțin așa a funcționat în cazul meu. Un film firesc și, în același timp, cumva sălbatic (sau sălbăticit pe parcurs, din pricina tumultului care se tot acumulează, până se declanșează dezastrul ca o avalanșă), specific pentru urmările mizeriei fizice, morale, psihice din timpul comunismului și a postcomunismului moștenitor. Filmul merită văzut tocmai pentru această naturalețe a sa: nimeni nu e vinovat și, totuși, tragedia se petrece și este acută. Ar putea fi o tragedie cenușie, numai că tragedia, prin excelență, nu este niciodată astfel, ci e întotdeauna intensă.
Nu cred că „După dealuri” e neapărat un film glorios, dar are un impact psihic de netăgăduit, prin verosimilitatea sa strigentă, prin valabilitatea sa contextuală legată de România postcomunistă și aluviunile pe care zona aceasta le poartă în ea la nivel mentalitar. Filmul are o frumusețe tăcută, internalizată. Nu m-am gândit niciodată la orfelini (orfeline) în modul în care Cristian Mungiu face acest lucru. Aproape întotdeauna orfelinii sunt imaginați în mod abrutizat. Or, aici, cele două fete (personaje principale) sunt mai degrabă o pereche formată dintr-un înger păzitor clasic și un înger păzitor căzut. Lucrul acesta m-a stimulat cel mai mult să chibzuiesc. Emoțiile sunt retractile în acest film făcut să aibă mai întâi impact cerebral și de-abia apoi sufletesc. După dealuri este o peliculă care te muncește destulă vreme, prin problematizările pe care le conține. La prima vedere, unii ar putea spune că e un film cenușiu, dar puterea acestui cenușiu este atât de subtilă, minuțioasă și ramificată încât captivează, hipnotizează și face omul să stea în el însuși și, în același timp, să iasă din el însuși în fel și chip. Este un film în stil Michael Haneke, pe îndelete și iscusit făcut, dar care poartă marca indubitabilă Mungiu.
Nu doar trupul devine decrepit, ci și dragostea. Iar când spectacolul dragostei în stadiul de retard devine insuportabil, tocmai pentru că dragostea însăși riscă să putrezească precum un trup ca oricare, singura igienă radicală este extincția provocată. Am vizionat ultimul film al lui Haneke, „Amour”, ca pe o bulă de sânge, spartă, îngălbenită, care împroașcă în față lichidul ei puroiat. Filmul nu interoghează și nici nu propune interogații. Totul e calm, tacit, dar cangrenat sufletește. Nu trupul contează (deși mai ales trupul este filmat ostentativ), ci sufletul și incapacitatea acestuia de a face față la presiunea maximă a dragostei putrezite. Din cele două elemente majore ale vieții umane (dragostea și credința), Haneke alege dragostea pe post de Hristos în racourci. Nu îmi pot îngădui să fiu indulgentă, dar nici nu-mi pot permite să delirez: „Amour” este un film cicatrizant, care ne deprinde cu viața care nu va fi după ce dragostea nu va mai fi. Acest lucru garantează sublimarea oricărei imposturi emoționale, atât din partea actorilor, cât și din partea spectatorilor.
De la Dostoievski (și nu numai) știm cu toții că este posibilă crima din dragoste: uneori, furibundă, alteori, blândă, întotdeauna, însă, obstinată. Uciderea unui trup fizic (deteriorat complet) îngăduie (în situație de criză) supraviețuirea dragostei psihice legate de acel trup distrus și de sufletul dinăuntrul lui. Este ca o fotografie veche, pe care o retușăm diafan cu melancolie amoroasă. După ce am vizionat „Amour” am avut o reacție sănătoasă, de făptură vie, în carne și oase (reacția a fost, evident, compensatorie, deși bizară): am căutat pe youtube Je t’aime moi non plus –hitul lui Serge Gainsbourg în duet cu Jane Birkin și l-am reascultat cu un soi de proustianism „senzual”, dacă mi se îngăduie formula.
