O poveste despre speranţă, Roland Barthes și catedrala din Chartres

Nimeni nu știe când treci pe nevăzute frontiera fragilă dintre o mică depresie și pierderea completă a speranţei. Şi nimeni nu știe cât de jos poţi să poţi să cobori în sentimentul de pierdere a speranţei. În plus, parcă într-un mod tragic, coborârea în întunericul inimii nu poate fi comparată cu ce trăiesc alţii, chiar și cei dragi de lângă tine care te sărută când te trezești noaptea transpirat. Adică, atunci când simţi că ţi-ai pierdut speranţa, în plus de toate astea ești atât de singur încât nici nu poţi ști dacă într-adevăr ai pierdut speranţa sau doar ţi se pare. Ai intrat în “pădurea de la mijlocul drumului vieţii” despre care vorbește Dante, o pădure care, oricât de înfricoșătoare ar fi, e teribilă în primul rând pentru că în ea intri singur și nu poţi explica nimănui cam pe unde ești pentru ca să vină să te scoată de acolo.

Totuși, în mod normal speranţa nu se poate pierde, asta e până la urmă definiţia corectă a speranţei și pe scurt mesajul acestui articol. Speranţa se poate doar găsi, într-o bună zi, ca o rază de soare care vine în inima ta fără să mai poţi nega că ea există, pentru că, pentru prima dată în viaţă, e o lumină caldă. Şi un aer sută la sută curat. Dar să o luăm cu începutul.
Mai întâi, să observăm că „viaţa e complexă și are multe aspecte”, la fel ca inima fiecăruia: am putea spune că orice inimă e ca o catedrală imensă, cu mii de vitralii frumoase dar totuși greu de luminat. Deci e normal ca raza de soare care face legătura între miile de vitralii ale inimii tale și miile de rotaţii ale vieţii exterioare (cu sarcinile ei istovitoare și întâlnirile ei haotice) să fie foarte greu de găsit. În momentele de disperare, între interiorul inimii tale și exterior nu mai vine nici o rază din afară, mai precis razele care vin spre tine nu te mai încălzesc. Altfel spus, nu e o tragedie să ai impresia că „nu mai ai speranţă”, e ceva normal și chiar necesar: tocmai în întunericul normal pentru noi toţi apare, la un moment dat, speranţa pentru fiecare. Iar o speranţă care nu a trecut prin întuneric sau nu a venit să lumineze întunericul nu e o adevărată speranţă, e doar o prelungire artificială a copilăriei sau o moștenire psihologică de la un părinte entuziast sau foarte bine dotat ca zodie.

Să împrumutăm o idee dintr-o teorie literară. Există spectatorul și există spectacolul vieţii, eu și restul lumii. Roland Barthes vorbește despre modul în care privim o operă de artă, o fotografie sau chiar un film, și spune că există un “punctum”, un mic detaliu din ce vezi în film sau poză, un detaliu care îmi atrage mie și doar mie atenţia și care e un “al treilea moment”. Adică, primul moment e ce știu eu că o să găsesc în mod normal în film, al doilea e ce oferă de fapt filmul, mai ales la nivel simbolic. Sau invers. “Punctum” e momentul al treilea, o întâlnire între cele două planuri care merge dincolo de cele două planuri, o întâlnire neplanificată și perfect subiectivă, deși bazată pe ceva obiectiv, ceva din film care trezește în mine o trăire, o interpretare personală.

Teoria celor trei momente e mai complicată, dar putem folosi aici ideea simplificată a celor trei momente. Primele două momente (mă uit la filmul vieţii sau el se derulează în faţa mea) corespund oarecum cu distincţia optimist / pesimist. De exemplu optimistul vede filmul cu plăcere, vine plin de voie bună chiar dacă filmul la care se uită e prost. Iar pesimistul vede doar partea neplăcută a filmului, sau vine fără multă voie bună în sală. Una peste alta, nici optimistul nici pesimistul nu au trecut dincolo de cele două momente, și deci sunt vulnerabili fiecare în felul lui: se preocupă doar de ei înșiși, sau doar de filmul vieţii, ei depind de propria doză de optimism sau de pesimism și nu au trecut la nivelul superior, care poate fi definit ca “dincolo de optimism și pesimism”. Sau “whatever it takes”. Sau, metaforic vorbind, dincolo de „bine și de rău”.
Tot francezii au diferenţa între “espoir”, optimism să zicem, și “espérance”, speranţa în sens mai puternic, am putea spune speranţa dincolo de optimism și pesimism. Iar scriitorul Georges Bernanos spunea “c’est lorsque s’éteignent tous les espoirs que s’allume l’espérance”. (Am putea spune “atunci când se sting toate motivele de optimism se naște în noi speranţa”). Altfel spus, al treilea nivel nu e dat de frumuseţea filmului pe care tocmai îl văd, nici de doza mea nativă de de optimism, e dat de ceva mai puternic și asta ar fi speranţa: o legătură între mine și lume pe care nu o mai poate rupe nimeni. Dar ca să apară speranţa trebuie să se stingă undeva luminile, și mai ales să se stingă toate: fie la mine, adică să am impresia că viaţa mea a devenit prea grea, fie la lumea din afară: să am impresia că filmul vieţii e absurd, e prea greu de văzut sau de suportat.

Iar acum să revenim la catedrală, și mai precis la catedrala din Chartres. Dacă inima mea, sufletul meu, sunt ca o catedrala imensă care filtrează prin vitralii viaţa de afară, atunci optimistul zice “Ce frumoase sunt vitraliile”, modul în care eu văd lumina din afară; iar pesimistul zice “Ce întuneric și ce frig este înăuntru”. Sau afară. Dar toate astea sunt filtre între interior și exterior. Ei bine, pe lângă alte aspecte care o fac unică, e ceva la catedrala din Chartres care o face cu adevărat unică: e construită în întregime pentru ca într-o zi din an (solstiţiul de vară), la o oră anume, o rază de soare să cadă pe o lespede anume pusă undeva mai în margine, aparent fără mare sens și destul de ciudată. E direct o rază de soare, nu e doar o lumină prin vitralii!
Iată un alt fel de lumină, care e o întâlnire între rotirea interiorului meu, încă în întuneric, și lumea din afară. Nu contează că întâlnirea cu raza de soare nu durează mult: contează că ea a apărut, la un moment dat, și a căzut direct pe piatra cea rece. Această lumină, dacă păstrăm metafora, e importantă pentru că ea revelează înclinaţia catedralei, arhitectura ei corectă, tot interiorul meu. Adică, momentul în care apare o rază de soare nu mai ţine de optimismul sau pesimismul meu, și luminează întreaga beznă a sufletului meu: prin acea lumină am descoperit care e orientarea spre lumină a inimii mele. Iar faptul că știu cum și pe unde vine lumina, mă duce spre acel al treilea moment, “punctum”.
Şi la fel cum catedrala din Chartres e construită în întregime pentru a primi lumina pe 21 iunie în fiecare an, la fel și eu, dacă găsesc legătura mea corectă cu lumea, pe unde se iluminează interiorul meu, atunci știu cum e construită inima și personalitatea mea: ceea ce am numi “sens al vieţii”. Ştiu care e rostul meu, construcţia mea sufletească. Toate celelalte lumini care vin prin vitralii sunt de fapt filtrate, nu intră direct ca lumina și căldura soarelui. Dealtfel asta e senzaţia celor care au impresia că nu mai au speranţă: chiar dacă mă uit la lucruri, văd cu ochii mei (vitraliile mele), totuși fac parte dintre cei care “au ochi de văzut și nu văd”. Așa se definește cel mai bine pierderea speranţei: mă uit, în toate părţile, dar nu văd, nu văd nimic frumos sau important pentru mine.

Suntem deci o imensă catedrală în așteptarea razei de lumină care nu va veni prin geam, prin vitraliu, ci ne va atinge direct. În plus, nici măcar nu știm unde va cădea raza de lumină atunci când va apărea. Deci, e normal că la un moment dat îţi pierzi speranţa, și nu mai vezi legătura corectă, bună și caldă dintre viaţa ta și ce e în afară, crezi că nu mai e nici o speranţă pentru tine: de fapt, raza de soare nu a venit încă!

Acum, e destul de sigur că nu se poate găsi speranţa unei vieţi întregi stând pe o bancă în parc sau cu o bere pe canapea, deși doar de asta mai ești capabil în unele momente. Mai e nevoie de ceva, și anume să te scoli de pe bancă, să mergi înspre altceva, departe: adică, să te rotești sub lumina soarelui. Pentru că o catedrală din păcate e nevoită să aștepte venirea razei de soare o dată pe an, dar eu ca om pot să mă agit, să mă expun vieţii, ca să găsesc mai repede raza mea de soare. Şi poate că din acest motiv ajungem la disperare și la impresia de pierdere a speranţei: e un fel de „febră a spiritului”, ca să scurtăm căutarea. Ne agităm, riscăm, descoperim și întrebăm, iar raza de soare care pică bine peste construcţia mea poate atunci să vină mai repede.

După un timp, după ce ai construit destul viaţa ta ca o catedrală imensă pe care nu o vede nimeni, trebuie să te oprești din construcţie și să începi să cauţi înclinaţia corectă. Abaterea, unghiul bun, linia care dă sens la întreaga construcţie. Să cauţi pe unde intră lumina, sau pe unde ar putea ea intra. Pentru Saint Exupery, au fost avioanele. Pentru un altul, soţia lui. Pentru un altul, care a făcut PR ani de zile, a descoperit apoi într-o seară PR-ul pentru o asociaţie a copiilor bolnavi de cancer. Şi așa mai departe, de fapt CV-ul fiecăruia dintre noi e ca un plan de catedrală, dar îi lipsește un singur lucru: lumina, înclinaţia corectă, locul unde cade raza de soare.

Nimeni nu îţi poate spune asta, dar dacă citești puţin despre istoria catedralei din Chartres cu acea rază de soare din 21 iunie, poţi vedea prin această metaforă modul în care poţi ieși din starea de disperare: nu e încă lumină, ok, dar nu uita că ești ca o catedrală construită în timp, cu greu, pentru o rază de soare anume. Altfel spus, inversezi problema: văzând proiectul catedralei mele, cei 5, 10, 20 de ani de construcţie, cam care va fi profilul luminii care poate cădea asupra mea? Cam care e înclinaţia la care eu sunt sensibil? Mai concret: ce fel de lumină poate umple modul în care, ca o catedrală, s-a construit viaţa mea? Iată o nouă preocupare, care deja mă scoate din starea de non-speranţă spre ceva nou și interesant.
Putem continua metafora: catedrala ea singură e mereu rece, pe când raza de lumină e întotdeauna caldă. Deci, e ceva personal: o persoană dragă, o misiune printre oameni, un destinatar care te așteaptă – o companie, o instituţie, o operă de artă, un mare proiect. Pe cât de complicată e o catedrală, iar Chartres e printre cele mai complicate, pe atât de simplă e raza de soare – o singură rază de soare, dar “aceea, unica”, pentru o construcţie de ani, zeci de ani, mii de cărămizi. Reci, și care pot deveni calde, într-un singur minut cald, după milioane de clipe de lipsă de speranţă. Sau de frig, same thing.

Prin urmare ce este speranţa? Un minut cald de viaţă personalizată, care îţi oferă apoi „o perspectivă caldă asupra lumii pentru restul vieţii”.