Pentru cei care aparţin spaţiului central şi est-european, pentru cei care s-au confruntat, succesiv, cu chipurile ocupaţiei naţional-socialiste şi sovietice , pentru cei care au suferit în tăcere şi pentru cei care au simţit uitarea dramei lor ca pe o povară cotidiană, pădurea de la Katyn, cu miile de cadavre ale sale, este numele care desemnează această moştenire unică şi insângerată. În spaţiul de la Katyn, marcat de urmele asasinării ofiţerilor polonezi de către NKVD, se află nu doar rămăşiţele lor, ci şi umbrele tuturor victimelor pe care regimul sovietic le–a provocat, in căutarea, criminală, a fericirii leniniste.
Pădurea de la Katyn este cu atât mai importantă pentru memoria umanităţii central-europene cu cât ea ilustrează maniera în care victimele însele nu sunt deposedate doar de demnitate în moarte, ci sunt expuse şi unui sinistru trafic simbolic de către totalitarisme. Spectacolul propagandistic este inseparabil de crimele de la Katyn. Descoperiţi de nazişti în 1943, ofiţerii polonezi devin instrumentele de care Germania agonizantă se serveşte spre a-şi întări legitimitatea ei ideologică. Cinismul este parte din această regulă a jocului pe care o impun ideocraţiile – inainte cu un an de a distruge Varşovia , la capătul insurecţiei poloneze, germanii îşi asumă rolul de apărători ai ofiţerilor ucişi de sovietici. Câteva luni mai târziu, stalinismul îşi impune naraţiunea explicativă pe care nici o democraţie populară nu o poate chestiona: masacrul de la Katyn este opera Germaniei. Ea, Uniunea sovietică , este aliatul natural al poporului muncitor polonez. O dată cu minciuna de la Katyn, fabricată de sovietici şi acceptată tacit de aliaţii occidentali, debutează, în fapt, istoria postbelică a Poloniei înseşi. Oamenii“Armatei din interior” şi zecile de mi de soldaţi ce au luptat alături de britanici vor fi abandonaţi. Parada Victoriei nu ii va cuprinde şi pe ei. Mutilarea memoriei urmează crimelor şi terorii.
Tragedia de la Katyn este, înainte de toate, un caz de manual care probează limitele definiţiei genocidului, astfel cum au fost ele impuse la 1948, prin “Convenţia” adoptată de Naţiunile Unite. Generos şi vizionar, cadrul juridic iniţial imaginat de Raphael Lemkin includea elementul politic drept unul dintre criteriile de identificare ale grupurilor vizate de politica de exterminare etatică. Previzibil, Uniunea Sovietică a reuşit să elimine din varianta acceptată această menţiune. O opţiune care poate fi înţeleasă prin raportarea la practica unui regim care a utilizat, simultan, criteriile social şi politic drept grilă de selecţie în acţiunile sale genocidare.
Asasinarea ofiţerilor polonezi la Katyn, s-ar putea argumenta, se incadrează în definiţia genocidului chiar şi dacă ne raportăm doar la textul “Convenţiei” înseşi- înainte de a fi ofiţeri prizonieri, victimele sunt polonezi, iar executarea lor este decisă în funcţie de aplicarea unui factor de identificare etnic. În cazul de la Katyn, Polonia este vizată, etnic şi politic. Ofiţerimea poloneză este suspectă, simultan, din unghi de vedere al apartenenţei naţionale şi din unghi de vedere al clasei pe care o intruchipează. Eliticidul de la Katyn este, în acelaşi timp, un genocid .
Katyn este punctul de plecare necesar al unei dezbateri mai largi în jurul poziţiei pe care exterminarea , ca politică de stat, o ocupă în cadrul modernităţii înseşi. Dezumanizarea adversarului, reducerea sa la un obiect inanimat şi demn de dispreţ – din chiar momentul în care, la debutul de secol XX, autoritatea germană din Africa de Sud-Vest iniţia procesul de aneantizare al populaţiei Herero, acest mecanism ideologic şi instituţional este deja configurat.Pădurea la Katyn este o etapă pe acest drum al crimei, morţii şi barbariei. Evocarea sa este forma elementară de omagiere a celor care au plecat spre lagărele sovietice de prizonieri, spre a nu mai reveni niciodată acasă.
