Supliciul lui Osip Mandelstam a simbolizat tragedia intelectualului in Rusia stalinista. In copilarie, Mandelstam traise premonitia calvarului caruia avea sa-i cada victima, atunci cand, auzind pentru prima data cuvantul „progres”, a izbucnit in plans. Cultul progresului i-a facut pe atatia oameni altminteri onorabili sa inchida ochii la crimele nascute din experimentele totalitare de stanga. Cum scrie filosoful politic liberal John Gray: „Blindness to the true nature of Communism is an inability to accept that radical evil can come from the pursuit of progress”.
Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Osip Mandelstam (1891-1938) a murit in Gulag pentru ca a scris, in noiembrie 1933, o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice compuse vreodata). Desi poemul nu era menit sa circule, fiind invatat pe dinafara de Nadejda, sotia lui Mandelstam, si de prietena familiei si a Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip nu s-a putut retine si l-a recitat in mai multe locuri. A fost o imprudenta fatala.
‘Delatiunea nu a intarziat. In anii urmatori, pana la deportarea finala, Stalin s-a jucat cu Mandelstam precum pisica cu soarecele (a se citi rascolitoarele memorii ale vaduvei poetului aparute la Polirom in traducerea lui Nicolae Iliescu). Fusese candva protejat de Nikolai Buharin, ceea ce, in conditiile Marii Terori, era o circumstanta agravanta. Nici macar o penibila “Oda lui Stalin” nu mai avea cum sa rascumpere “culpa” de a-l fi sfidat pe tiran. Aureolat de toti ditirambii imaginabili, temut si detestat de acolitii sai, dictatorul sociopat stia ca de fapt adevarul despre el fusese rostit de poet. In ultimii ani de viata a dezvoltat o suspiciune paranoica in raport cu doctorii Kremlinlui, excrescenta a antisemitismului sau obsesiv. Cand a suferit hemoragia cerebrala la inceputul lunii martie 1953, valetii din Biroul Politic, diversii Beria, Malenkov, Kaganovici, Hrusciov, Bulganin, Molotov si Mikoian, terorizati de ideea aducerii unor doctori (“asasini in halate albe”) l-au lasat sa zaca vreme de 12 ore intr-o balta de urina. Au chemat in fine doctorii, era de-acum prea tarziu. Asa a sfarsit genialissimul generalissim. Are dreptate istoricul Simon Sebag Montefiore in articolul aparut in “New York Times”din 27 octombrie 2011 intitulat “Dictators Get The Deaths They Deserve”: “He was not murdered, like Colonel Qaddafi, he was the author of his own destruction”.
Mandelstam a fost oficial reabilitat in 1956, dar poeziile sale au intalnit in continuare obstacole pe drumul catre publicare. Bonzii Uniunii Scriitorilor l-au tratat in continuare drept un poet subversiv. In anii urmatori, Anna Ahmatova si Nadejda Mandelstam si-au facut o datorie de onoare din recuperarea publica a operei poetului. La fel, au cultivat memoria sa poetii din anturajul leningradean al Ahmatovei in anii 60, intre care Anatoli Neiman si Iosif Brodsky. Din pacate, multe texte au disparut in negura cumplitilor ani stalinisti. Cand scria cuvintele “O, de stiam de la-nceput ca versul scris cu sange-omoara” (citez din memorie traducerea lui Marin Sorescu), poate ca Boris Pasternak se gandea la destinul poetului acmeist, admiratorul lui Dante, pierit in malaxorul terorii pentru ca a refuzat sa renunte la “ispravile cu-n dedesubt primejdios”. Cel la care se gandea poate Marina Tvetaieva cand isi amintea de “adolescentul cu sange cald, iudeu”.
Iata, in traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul incendiar al lui Mandelstam, un text “scris cu sange” care avea sa-l coste viata:
Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.
Мы живем, под собою не чуя страны,
Наши речи за десять шагов не слышны,
А где хватит на полразговорца,
Там припомнят кремлевского горца.
Его толстые пальцы, как черви, жирны,
И слова, как пудовые гири, верны,
Тараканьи смеются глазища
И сияют его голенища.
А вокруг него сброд тонкошеих вождей,
Он играет услугами полулюдей.
Кто свистит, кто мяучит, кто хнычет,
Он один лишь бабачит и тычет.
Как подкову, дарит за указом указ –
Кому в пах, кому в лоб, кому в бровь, кому в глаз.
Что ни казнь у него – то малина
И широкая грудь осетина.
Ноябрь 1933
…
And all around him, a gaggle of spineless leaders,
Half-humans, serve as his toys
One whinnies, one purrs, one whines
Only he shouts and points
Throwing decrees like horseshoes
Hitting a groin, a head, an eye–
Every death sentence tastes sweet
For the broad-chested Ossete
(Anne Applebaum, “Gulag: A History”, New York, Doubleday, 2003, p. 125).
“Then he read the whole poem again, closing with enormous fervor:’Hurling one decree and another like horseshoes -/In the eye, in the face, the brow or the groin!’ ‘The Komsomol will sing that on the streets! (he was swept up by his own exultant mood) ‘in the Bolshoi … at congresses … from every tier and balcony…’ And he marched around the room. Searing me with a direct fiery gaze, he halted: ‘Watch out. Not a word. If they find out, I could be SHOT!’” (Emma Gerstein,”Moscow Memoirs: Memories of Anna Akhmatova, Osip Mandelstam, and Literary Russia under Stalin”, New York, The Overlook Press, 2004, pp. 60-61).
Despre persecutarea Annei Ahmatova in perioada delirului jdanovist am scris pe blogul meu:
Sunt multi ani de cand, prin 1966, am citit prima oara versuri de Ahmatova. Le-am descoperit in revista “Secolul XX” in inspirata, superba traducere a Madeleinei Fortunescu. Imi revin acum in memorie, resuscitate de acest exercitiu istoric, moral si metafizic:
“Slava durere nebuna, de-o zi
Mort este printul cu ochi cenusii
Rosie-i seara scaldata-n apus
Omul imi vine si-mi spune, ‘S-a dus’”.
Acestea vor fi fost simtamintele Nadiei cand a primit stirea ca Osea nu mai este. Peste ani, Nadia avea sa scrie:
Ce noroc ca memoria nu ne restituie trecutul pentru a-l modifica, ci doar pentru a-l interpreta, a-l deplinge si a-l intelege. Noi suntem raspunzatori pentru tot: pentru fiecare fapta si fiecare cuvint, iar memoria ne propune sa chibzuim si sa ne intrebam de ce am trait, ce am facut cu viata noastra, daca am avut vreo menire si daca ne-am indeplinit-o, daca viata noastra are un sens coerent sau ea nu este decit o acumulare de intimplari si absurditati.
(Versiune largita a articolului publicat pe platforma “Contributors”, 28 noiembrie 2011)
