Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika

no images were found

La finele lunii martie, noul Papă, Francisc, a semnat decretul prin care recunoaşte martiriul monseniorului Vladimir Ghika, slujitor al lui Dumnezeu, „preot diecezan, născut la Istanbul, la 25 decembrie 1873, şi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti, la 16 mai 1954“. De fapt, a murit la închisoarea Jilava, după aproape doi ani de detenţie. În fapt, decretul papal anunţă apropiata beatificare a lui Vladimir Ghika, un prim pas către sanctificare. Până în anul 2000 l-am „cunoscut“ doar prin intermediul documentelor de arhivă. Apoi, datorită doamnei Oana Seceleanu, m-am apropiat şi mai mult de personalitatea acestui prinţ al Bisericii. Al Bisericii Catolice, dar de fapt un prinţ român. Era mult mai viu datorită surselor orale. Dl Emanuel Cosmovici m-a stimulat şi încurajat atunci să nu părăsesc preocupările pentru studiul istoriei Bisericii Catolice (de ambele rituri).

Poate ar trebui să reamintim un lucru: Mons. Vladimir Ghika a fost preot biritual, putea oficia în ambele rituri: latin şi bizantin. A fost foarte apropiat de comunitatea greco-catolică, mai ales cea bucureşteană. Trebuie spus şi că Vladimir Ghika s-a convertit de la ortodoxie la catolicism, fiind dezavuat pentru acest gest în epocă (la începutul secolului XX) de personaje influente. Pledoaria lui pentru unirea Bisericilor contrasta în mod flagrant cu planul sovietic, pus în practică în Ucraina (1946) şi în România (în 1948, prin lichidarea Bisericii Greco-Catolice, sub masca reîntregirii religioase a Bisericilor româneşti; consecinţele nefaste le putem observa şi azi).

Cei interesaţi de personalitatea sa au la dispoziţie şi minunatul volum bilingv (în română şi franceză), intitulat Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot, martir. O corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952; volum editat de Silviu Hodiş (la ed. Galaxia Gutenberg) şi realizat de Anca Berlogea (în colaborare cu: Ana Boariu, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Emanuel şi Mihaela Cosmovici, Luc Verly, Tereza Brînduşa Palade). Sunt scrisorile unui preot care a preferat să rămână alături de comunitatea lui, ştiind că îşi riscă viaţa, deşi putea să se salveze prin plecarea în Occident.

Poate că nu este adecvat să accentuăm latura polemică a întregii discuţii despre Mons. Vladimir Ghika chiar în acest moment de bucurie – nu doar pentru comunitatea catolică din ţară, ci şi pentru România în sine. Pe de altă parte, istoria nu trebuie rescrisă. După 1996, mai ales, atât intelectuali publici apropiaţi de ortodoxie, cât şi factori politici ai noii guvernări (CDR/PD) au insistat pentru îmbunătăţirea raporturilor cu Sfântul Scaun, care să se concretizeze într-o vizită oficială a Papei. Dar după toate indiciile, ierarhia BOR a pus mai multe condiţii, între care cea mai importantă ca Papa Ioan Paul al II-lea să nu viziteze Blajul, centrul greco-catolicismului din România. De asemenea, în timpul vizitei pontificale, se pare că autorităţile au renunţat la ideea de a organiza o expoziţie la Cotroceni (sediul Preşedinţiei României) dedicată monseniorului Vladimir Ghika, fost ortodox, dintr-o familie princiară convertit la catolicism (pentru a menaja sensibilităţile ortodoxe). S-a comis, cred, un păcat. Acea expoziţie ar fi anticipat în mod fericit deznodământul de azi. Dar dincolo de ignoranţă şi rea credinţă, poate că în final – odată cu (de-acum) Fericitul Vladimir Ghika – binele triumfă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *