Un tramvai numit dorinţă

Este destinul nostru asemeni unui tramvai care ne duce care ’ncotrova indiferent de visele sau de dorinţele noastre? Putem face ceva să coborîm din acest tramvai? Sau… ce tramvaie mai pot fi? Prin cartier mai era parcă un tramvai numit cimitire… Oare asta să fie ieşirea ?

Mihaela Trofimov, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa, şi Richard Bovnoczki într’o piesă care a însemnat mult pentru mine. Mă aflam într’un foaier aşteptând cu nerăbdare începutul spectacolului. Eram neliniştit… pe de o parte, era nerăbdarea de a revedea piesa, de a regăsi nişte emoţii de demult, de a mă regăsi pe mine după atâţia ani. Pe de alta parte, eram şi îngrijorat. Când îţi place ceva nu îţi vine uşor să asişti la trivializarea lui… şi câte lucruri nu sunt astăzi triviale? Şi aşteptam, şi accesul în sala întârzia, şi neliniştea creştea, şi … în fine am intrat.

Prima imagine, prima impresie e dramatică, e prezenţa lui Blanche. Dar este ea Blanche? E o prezenţă statuară… nu, nu este nici monumentală, nici măreaţă… ea degajă o mare tristeţe, o dramă nespusă încă sau mai bine spus o dramă care nu încape în cuvinte. Chiar dacă nu te uiţi la ea şi chiar dacă nu te priveşte direct, o simţi, o simţi de parcă destinul se poate încarna şi te poate urmări. Da, e o Moira… aş zice că e cea care învârte roata de tors… sau poate chiar cea care taie firul…

Înmormântările sunt liniştite, dar morţii nu întotdeauna. Uneori respiraţia le e răguşită, alteori horcaie, şi alteori strigă cu disperare către tine: Nu mă lăsa „ Chiar şi cei bătrâni strigă uneori: Nu mă lăsa ! Ca şi cum tu ai putea să’i opreşti. Înmormântările sunt tăcute, cu flori delicate. Şi în ce sicrie falnice sunt puşi ! Dacă n’ai fost acolo la căpătâi când strigau: Nu mă lăsa ! n’ai să poţi bănui niciodată lupta groaznică ce se dă pentru răsuflare şi pentru sânge. Nici nu poţi visa aşa ceva, dar eu am văzut ! Am văzut ! Am văzut !

Da, Blanche vazuse destule, vazuse prea multe, păţise lucruri care o marcaseră. Căuta un liman, “o crapatură în coaja dură a lumii”. Căuta puţină linişte şi, de ce nu, puţină dragoste. Venise la sora ei în New Orleans numai că lucrurile nu stăteau chiar aşa cum ştia ea. Dealtfel… şi tramvaiele au puţin de a face cu dorinţele, realitatea cu visele, lumea cu gândurile noastre… „Iadul”, spunea odată Huxley, „este incapacitatea de a fi altul decât fiinţa pe care o descoperi acţionând zilnic în numele tău”. Şi Blanche nu poate decât să coboare încet dar sigur în Iad iar această piesă ţine locul jurnalului ei de călătorie.

Piesa, o dată începută, te trage în ţesătura ei… regizorii Andrei şi Andreea Grosu au reuşit să condensenze dramatismul piesei la maxim. Toate personajele secundare au disparut iar tensiunea a devenit continuă. Totul se petrece aproape ca o încleştare şi nu e vorbă că nu o dată aceasta devine fizică, dureros de fizică. Poate de aceea şi spaţiul… D-zeule! spaţiul este infim şi totuşi enorm. Cum pot aceşti oameni să transforme o platformă de circa 3 metri diametru într’o scenă uriaşă în care personajele se apropie şi se depărtează de parcă nu ar exista limite?.. eh, asta e arta lor! Nu ştiu de câte ori în viaţă m’am uitat să vad cine a făcut scenografia unei piese… Ei bine, el este Vladimir Turturică.

Nu voi povesti aici piesa. Cine o ştie, o ştie, cine nu… dacă a pierdut spectacolul de luni poate să ajungă la cel de joi. Eu, din partea mea, l’aş încuraja sau aş încuraja’o să meargă să o vadă. Merită din plin. Sau, mai bine spus, nu veţi uita uşor piesa asta. Ceea ce vreau însă să spun este despre interpretare. Richard Bovnoczki este un excelent Harold Mitchel. Timiditatea lui, sensibilitatea lui şi chiar tandreţea lui sunt jucate fără cusur, mai precis impresionează.  Pe de o parte, în dialog cu Blanche, Richard are acea reţinere pe care anevoie şi’o impune… reţinere datorită educaţiei, caracterului şi a grijii ce îi poartă. Cuvântul este autentic, el este un Mitchel autentic. El este opusul lui Stanley, este tot ceea ce nu este prietenul şi vecinul său de care îl leagă o lungă camaraderie încă din armată. Pe de altă parte, în dialog cu Stanley, Richard are acea nervozitate abia reţinută. Este revolta împotriva atitudinii, împotriva grosolăniei şi împotriva lipsei totale de înţelegere a acestuia faţă de Blanche. Cu pumnii încleştaţi, cu umerii tremurând de emoţie, Richard abia se abţine să se arunce împotriva lui Mitchel… şi totuşi izbucneşte.

Nicoleta Lefter în rolul Stellei Kowalsky … ruptă între Blache şi Stanley, între sora şi soţul său… joacă excepţional. Este adevarat că o ajută şi ochii săi mari şi expresivi… dar toată acea nervozitate, stânjeneală, şi anxietate abia ascunsă e mai mult de atât. Dintre toţi, ea este singura care este cea mai aproape de acel tramvai numit dorinţă pentru că ea chiar a părăsit o lume pentru iubitul ei. Da, iubitul ei grosolan, needucat, brutal adesea… dar este iubitul ei. Prezenţa lui Blanche o face să simtă însă că lumea în care trăieşte nu este chiar lumea ei dar nici o clipă nu se îndepărtează de soţul ei chiar şi când acesta o loveşte. Mai mult, e gata să riposteze. E mică, e fragilă, e delicată şi mai ales este însărcinată şi totuşi sare împotriva lui Stanley, sare în apararea surorii sale. Ei bine, furia Stellei este şi a ei şi este şi ea autentică şi merită din plin aplaudată.

Liviu Pintileasa la rândul său este un Stanley de milionane. Incult, grosolan, nesimţit, ce dă dovada unei automulţumiri atotcuprinzătoare, omul cavernelor care vine cu carea crudă acasă aruncând’o în cratiţă, omul a cărui deviză este “simte’te cât mai comod”, ei bine acest Stanley creat de Liviu este… al nostru ca să spun aşa. Nu este nici Marlon Brando, nu este nici Alec Baldwin şi este foarte bine aşa pentru că vulgaritatea nu este traductibilă. Liviu Pintileasa reuşeşte un Stanley românesc. În atitudinea, gesturile, privirea, intonaţia, în toate îmi reaminteşte de toţi acei cunoscuţi care într’o formă sau alta semănau cu Stanley. Poate parea trivial dar pentru D-zeu! El trebuie sa fie trivial, necioplit, grobian… pentru că el este motorul piesei. El trebuie să ne dea aceiaşi senzaţie de sufocare, de neputinţă, de criză pe care i’o dă şi lui Blanche. Spectatorii vor râde poate dar e mai mult o descărcare nervoasă, e distanţare de drama la care asistă. Drama lui Blanche este însă şi drama lor… pentru că fiecare cunoaşte câte un Stanley, fiecare asistă neputincios uneori la scene asemănătoare şi de aceea este imperios nevoie ca Stanley să fie recunoscut iar Liviu Pintileasa reuşeşte extrem de bine să facă asta într’un mod cât se poate de natural, de veridic, şi de puternic în acelaşi timp.

Iar Blanche, cea care “nu a fost niciodată destul de tare sau de capabilă să se apere singură”, cea a cărui suflet a fost frânt cândva demult în timpul unei polka, cea care a pierdut tot şi s’a cufundat până în cele mai insalubre catacombe ale disperării umane, cea care încă mai caută… într’o lume tot mai imaginară populată de oameni oneşti, sensibili şi gentili… Ei bine, Blanche jucată de Mihaela Trofimov este un amestec de frivolitate, disperare, renunţare, dar şi dorinţă de supravieţuire. Este gata să lupte pentru sora ei şi asta se vede.  Este o Blanche care stârneşte compasiune şi nu milă. Ea e mai puţin capricioasă, mai puţin desuetă, mai puţin cochetă şi mult mai hotărâtă. Aceasta până la ultima confruntare cu Mitch când acesta îi aruncă în faţă: “Nu cred că mai vreau să mă căsătoresc cu tine. […] Nu eşti destul de curată ca să te duc acasă alături de mama mea !” Este o Blanche care, deşi crunt lovită de soartă, mai poate fi salvată, îmbrăţişată, iubită… Poate asta face ca drama să fie atât de acută. Blanche nu e pierdută, cel puţin nu este încă pierdută. Ea cade în faţa ochilor noştri în cele din urmă învăluită de giulgiul ţesut de moire ca un fluture într’o pânză de păianjen.Bravo Mihaela Trofimov.

Mihaela Trofimov în rolul lui Banche DuBois/ Un tramvai numit dorinţă

Mihaela Trofimov în rolul lui Banche DuBois/ Un tramvai numit dorinţă

Bravo Liviu Pintileasa. Bravo Nicoleta Lefter. Bravo Richard Bovnoczki. Bravo Andrei şi Andreea Grosu.

PS. Piesa o găsiţi la unteatru, joi 7 Februarie, Str. Ilvov nr. 1, ora 7 pm. După părerea mea va mai trebui să joace ceva vreme de vreme ce sala continuă să fie neîncăpătoare.

Un comentariu

  1. U R A N U S says:

    Din fotografia redata, se noteaza o asemanare (cu Vivien Leigh)la capitolul hair style,insa ce as adauga la aceasta recenzie, este faptul ca aceasta punere in scena-si trebuia amintit- este bazata pe piesa scrisa de Tennessee Williams (sau/si filmul cu acelasi nume, turnat doar cativa ani mai tarziu), unul dintre cei mai prolifici scriitori americani, si unul dintre cei care a benficiat de cele mai multe opere redate si cinematografic, cea ce este un mare castig pentru publicul foarte larg, fara acces la sala de teatru sau fara prea mult apetit pentru lectura.Si nu pot fi mentionate clasicele, chiar esentialele clasice ca:”Manageria de sticla”(cu Kirk Douglas) un fel de-mai vechea- „Padurea Impietrita” (cu H.Bogart),”Cat on a Tin Roof”(cu P.Newman si E.Taylor),”Suddenly, Last Summer”(deasemeni cu frumoasa cu ochi violeti si -de data aceasta- cu un alt monstru sacru, Clift Montgomery),”Sweet Bird of Youth”(desigur”Dulcea pasare a tineretii”! , din nou cu P.Newman, iar mai tarziu, un serial TV cu… E.Taylor!),”The Night of the Yguana”(cu o distributie de exceptie, R.Burton, Ava Gardner, Deborah Kerr si -din nou- pustoaica infierbantata, Sue Lyon, care si-a inceput cariera cinematografica la 14 ani, in celebrul film „Lolita”), etc., observandu-se ca in cartile sale ecranizate, au jucat mai toate stelele timpului- fapt , cred eu- cu duble beneficii, atat pentru autor cat si pentru actorii respective.Chiar si prin acest rationament, respective piesa, poate avea un surplus de audienta si o crestere a popularitatii respectivilor actori si intregii garniture artistice si tehnice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *