“Karamazovii”- Horia Lovinescu şi demonii săi

De la abjurarea din “ Citadela sfărâmată” la interogaţia simbolică a parabolei din “ Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, drumul lui Horia Lovinescu este unul în care se întâlnesc trădarea şi aspiraţia către redempţiune. Dramaturg oficial al realismului socialist, dramaturg ce nemureşte epoca Ceauşescu, în acel “Oraş al viitorului”, despre care a scris şi Cristian Vasile, director de teatru şi nepot al lui E. Lovinescu, Horia Lovinescu este umbra şovăitoare pe care paginile Monicăi Lovinescu o creionează în vizita sa pariziană, atunci când omul care a şi–a tăgăduit propria ereditate încearcă să justifice parcursul ce stă sub semnul ralierii la regimul comunist. Şi poate că tocmai din acest motiv, al relaţiei delicate şi tensionate cu familia din care vine şi cu propria obârşie,Horia Lovinescu este o personalitate psihanalizabilă- câteva dintre interviurile sale par să sugereze că îndrumarea spre experiment este o cale de mântuire personală, dincolo de începuturile anilor cincizeci.

În acest spaţiu al căutărilor, “ Karamazovii” sunt capodopera lui Lovinescu şi textul în care arta sa se eliberează de zgura compromisului. O adaptare după romanul lui Dostoievski -opţiunea nu este întâmplătoare, în măsura în care demonii ruşi sunt cei care îl bântuie şi pe autorul ajuns în vecinătatea morţii. Majestuos şi polifonic, spectacolul din 1981 de pe scena teatrului Nottara, în regia lui Dan Micu, supravieţuieşte doar prin câteva fotografii ale caietului de scenă.

Ajung până la noi un doar mănunchi de voci şi de chipuri , de la George Constantin la Alexandru Repan până la Dragoş Pâslaru şi Ştefan Sileanu.

Densă şi tulbure, adaptarea scenică a lui Horia Lovinescu este dominată de un elan intertextual bine temperat. O dată cu plasarea în centrul scenei a lui Ivan Karamazov şi a tainei sale, o dramă a conştiinţei capătă chip: din alte texte dostoievskiene se alătură lui Ivan, în nebunia sa logică, Stavroghin, Kirillov şi Svidrigailov. Punctul cel mai înalt al piesei lui Horia Lovinescu este atins în această reunire de spirite afine, precedând sosirea diavolului cu care dialoghează Ivan însuşi. Ceva din patosul romanului trece în această formă epurată de contrapunctul narativ. Dedublarea conştiinţei şi nebunia îşi află aici, ca şi în adaptarea legendei marelui inchizitor, o expresie memorabilă.

Măcinat, la rândul său, de o obsesie a păcatului, (“ Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” este un pandant al dramatizării lui Dostoievski), Horia Lovinescu merge până la capăt în această călătorie către iadul dominat de versatilitatea marelui senzual, Karamazov-tatăl, ( rolul în care George Constantin îşi realizează unul dintre vârfurile carierei sale).

Mereu pe muche, mereu în marginea duhurilor care vin să ispitească pe cei vii, personajele din “ Karamazovii “ capătă o putere infernală ce fascinează, asemenea privirii meduzei. Şi chiar exaltarea religioasă a lui Aleoşa este manifestarea răului împlântat în fiinţa omenească, un rău ce cutreieră lumea căutând o casă de carne şi de oase care să îl primească. Adunare a demonilor, piesa lui Horia Lovinescu evocă, prin tuşele ei hotărâte şi aspre, tragismul fără ieşire din Strindberg şi Camus.

Ironic şi impenetrabil precum străinul ce îl vizitează pe Ivan înainte ce nebunia să îl invăluie definitiv în mantia ei, destinul i–a dat lui Horia Lovinescu ocazia să iasă, o singură dată în existenţa sa artistică, din captivitatea etică clădită pe compromisul tinereţilor sale. Adaptarea după romanul lui Dostoievski este textul care se salvează din opera sa, semnul ultim că geniul dramaturgic supravieţuia în adânc, dincolo de cedări, de laşitate şi de conformism.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *