Nu ne-am propus în acest punkt al săptămânii să cuprindem toate dimensiunile relaţiei (şi interferenţelor) dintre lumea teatrală, politică şi societate. Punkt-ul înglobează – ecumenic – două texte despre teatrul în comunism (cu accent asupra unui autor clasic al realismului socialist – Horia Lovinescu) şi alte două despre spectacole recente demne de a fi semnalate, despre răul totalitar şi social.
Până acum nu m-am întrebat cine este dramaturgul român – din secolul XX – cel mai relevant, din punct de vedere politic şi social; un autor care să cumuleze capital politic marcant, rămânând în acelaşi timp şi în atenţia publicului, prin piese de succes. Chiar în context dictatorial. Aş fi tentat să răspund: Aurel Baranga.
El a ilustrat, potrivit unor istorici şi critici literari, comedia de partid şi de stat. A fost un autor oficial, o interfaţă a partidului unic, prin intermediul căruia regizori şi actori au fost „recuperaţi“ şi aduşi pe linia politică şi estetică dezirabilă. Dar merită adăugat că în anii 1950 şi chiar la începutul deceniului şapte a fost aproape şi de statutul de victimă a unor „interlocutori ideologici“, de la Iosif Chişinevschi la Virgil Florea, fiind pe punctul de a sfârşi demascat şi trecut în planul secund al dramaturgilor agreaţi. A fost salvat (şi) de N. Ceauşescu, pe atunci doar şef al Direcţiei organizatorice.
A urmat ascensiunea de după 1965, apropierea şi mai evidentă de N. Ceauşescu, al cărui sfetnic artistic a şi devenit. E un rol care se apropie de malefic. Apoi, spre finalul vieţii, după ce şi-a pierdut statutul de membru al Comitetului Central al PCR (din 1974), a început să dea unele semne de retractare în privinţa anumitor opere ale sale.
Pentru ca în Jurnalul – tipărit sub formă de carte cu un an înainte de moarte, în 1978 – să ajungă să contrazică discret estetica marxistă agreată oficial, precum şi rolul pedagogic al teatrului. Totuşi, prudent, Aurel Baranga a ţinut să precizeze la finalul cărţii că jurnalul… este „o lucrare de ficţiune“. Pornind de la astfel de contradicţii, un istoric literar precum Nicolae Manolescu îl judecă foarte aspru: „Jurnalul de atelier (1978) confirmă vocaţia oportunistă a unui scriitor care, după ce a basculat, ca mai toată stânga literară românească, de la avangardism la realism socialist, a ţinut să-şi compună la bătrâneţe fizionomia unui disident“. În sinteza manolesciană de istoria literaturii, Baranga este „probabil, scriitorul care ilustrează cel mai bine spiritul dramaturgiei
realist-socialiste româneşti“.
Aurel Baranga nu are nici o relevanta dupa parere mea pentru ca teatrul nu este circul ieftin din spatele usilor inchise ale CC-ului si nici serparul din Uniunea scriitorilor. Teatrul se joaca intr’o sala cu oameni. Este un ritual la care oamenii nu sunt siliti sa vina. Cine naiba se ducea la piesele lui Baranga?
:-o… ah, eu am vazut una, Sfantul Mitica Blajinul, dar cred ca ne’au dat de la scoala bilete sau asa ceva pentru ca tin minte ca am fost mai multi colegi la spectacol.
Sa fi avut oarece audienta la radio… dar asta nu e teatru. Era oare cu Octavian Cotescu? Nu mai tin mine minte. A trecut a naibii de mult timp dar cu siguranta „relevant” este o exagerare din toate punctele de vedere.
Cel putin asa mi se pare mie.
Excelent articol. La un moment dat, prin 1970, Baranga se lauda ca lucreaza, impreuna cu Mihnea Gheorghiu, la o biografie oficiala a lui Ceausescu. Era extrem de mandru de acest lucru.