La recentul Festival Internaţional de Literatură de la Odesa, Nora Iuga a citit, împreună cu scriitorul Ernest Wichner, din volumele sale Vina nu e a mea, Captivitatea cercului, Autobuzul cocoşaţilor, Fetiţa cu o mie de riduri, Fetiţa strigă-n pahar etc. A reamintit tehnica pe care o foloseşte, cea a dicteului automat si scrisul ca prelungire a visului, ceea ce o apropie într-o mai mare măsură de suprarealism decât de onirism, cel puţin în înţelesul dat de oniriştii români.
O întrebare din sală a fost dacă poeta îşi poate clasifica poezia în diverse perioade tematice. Iar Nora Iuga a răspuns că nu s-a gândit la a-şi sistematiza în vreun fel temele şi că, în general, ele s-au aşezat singure într-o ordine firească. Că experienta îi permite să fie sigură pe intuiţia ei poetică, pe scriitura ei, că nu are nevoie de organizare. Cu alte cuvinte, „poeziile, pe lângă că se scriu singure, se şi organizează tematic în mod natural”. Cu atât mai mult, în perioada târzie, a ultimelor sale volume, când liricul a devenit pentru ea foarte natural. Fără a avea pretenţia de a sistematiza, în cele câteva rânduri de faţă, o operă, să vedem cam care ar fi, totuşi, temele preferate ale poetei.
O privire asupra volumelor sale de poezie, nu arată o ruptură netă între tematica scriiturii dinainte de ‘89 şi cea de după ‘89. Poate şi pentru că nu a abordat nici înainte, nici după teme politice. A acoperit, cu lejeritate şi distanţă, teme mari precum eros, viată, moarte, memorie, corporalitate, referinţe biblice, sexualitate. Din punct de vedere stilistic, după 1989, se poate observa o intensificare, o rafinare a accentelor suprarealiste. Instrumente precum ludicul, ironia, suprarealul, îmbinarea naturală a unor coduri culturale contradictorii, îi vor permite, pe întreg parcursul său poetic, să se distanţeze de toate aceste teme mari şi, prin natura lor, grave.
Dacă suprarealul, precum şi intertextul par că se accentueează în volumele sale de după anii 2000, trăsăturile postmodernismului, precum şi precizia tăioasă a versurilor, sunt prezente constant înainte şi după 1989.
Revenind la teme, în poeziile sale de debut din Captivitatea cercului sau Vina nu e a mea, tematica existenţială cu accente mistice este mai prezentă decât în volume precum Autobuzul cu cocoşaţi, Fetiţia cu o mie de riduri sau Fetiţa strigă-n pahar, în care preocupările existenţiale sunt înlocuite cu tema memoriei, care devine un fel de metatemă. Astfel, în volumele de debut, din anii ‘60, în versurile ei se regăsesc frământări existenţiale, încercări de asumări religioase, dar şi maternitatea: „Ah, Doamne, plămânii cât munţii crescuţi dureros/ până unde minciuna aceasta de veşnicie/ mai aduce folos – “Neştiuta clipă” (Captivitatea cercului, 1970); “Doamne, pe unde să ies/ de sub acest cer,/ să-mi alung fiii din moartea mea?” – “Arde copacul” (Captivitatea cercului); “Între mine şi fiul meu/ este regatul de o mie de ori înjunghiat/ de fiecare dată necunoscut/ în trecutul meu trup/ a-nviat.” – “Cum trec”, Captivitatea cercului); “Auzi-mă, Doamne,/ şi iartă-mi slăbiciunea” – “Psalm” (Captivitatea cercului);
Din registrul asocierilor şocante, fără de care nu prea avem suprarealism, face parte şi alăturarea unei invocaţii divine cu o imagine poetică naturalistă sau grotescă: „Auzi-mă, Doamne/ şi aş vrea să ies din pântecul meu infernal” – “Psalm” (Captivitatea cercului); „Doamne, pe unde să ies/ de sub acest cer,/ să-mi alung fiii din moartea mea?” – “Arde copacul” (Captivitatea cercului); „în corida întinsă pe masa/ înfig cuţitul în Dumnezeu/ şi mănânc în neştire/ el ţipă în mine-nviat” – “Am trecut prin coridă” (Captivitatea cercului);
Referinţele biblice cu care Nora Iuga îşi presară poeziile sunt prezente şi în versurile de după ‘89, ultimul volum publicat fiind abundent în astfel de trimiteri: „a fost un condor rătăcit/ sau Arhanghelul Gabriel/ zboară uneori/ între viaţă şi moarte” – “ostropel” (Fetiţa strigă-n pahar, 2023); „cine-i ăla cu gâtul sucit/ după maria magdala care-şi da portocola/ la câini să-i adulmece fala (…) “maria magdala vino de mă spală/ într-o apă nouă în apa dintâi/ cum îşi schimbă faţa” – „unde-i portocala mariei magdala” (Fetiţa strigă-n pahar, 2023); „numai acolo, în cutia de carton, cred şi nu cercetez.” – poemul nr. 73 din Fetiţa cu o mie de riduri (2005); „taci și ascultă/ cinci lămâi au putrezit în aegina și bătrîna în genunchi/ își asumă vina/ înger îngerașul meu/ roagă-te lui dumnezeu/ să mai găsesc una” – “din culoarea prafului” (Marea păcăleală, 2021)
Nici natura nu lipseşte din poezia sa, o natură minimalistă, adesea personificată: „copacul/ cu propria lui concurenţă/ se luptă” – “Femeia părăsită” (Captivitatea cercului); „curentul era aspru/ pe apele lămâi/ avea pistrui deşertul/ în zona nimănui.” – “A fost odată” (Captivitatea cercului); „Sunt oameni de iarbă care se iubesc în parcuri” – „Sunt oameni” (Vina nu e a mea, 1968); „Sunt oameni de pământ/ care își lasă hainele în șifonier,/ când se întâlnesc cu copacii,/ pentru că hainele îi fac să se bâlbâie. – “Sunt oameni” (Vina nu e a mea); „Femeia iubea copacul,/ pe femeie o iubea râul./ Numai bărbații,/ numai bărbații se închideau departe,/ în munți, și-și tatuau/ cu mușcături de vipere/ pe pântec soarele.” – “Singurătate” (Vina nu e a mea); „sînt atît de tristă că m-am născut dintr-o mamă, îi spuneam mesteacănului, cred că eram la a patra întîlnire cu el” – poemul 27 din Fetiţa cu o mie de riduri (2005);
Tema memoriei, care are să devină un fel de supratemă după 1989, este dată în vileag explicit în Fetiţa cu o mie de riduri: „pe noptieră, pe masă, în geantă, în buzunar, în carte, în mănuşă, în pantof, liste de cumpărături pe zile, pe ore… şi Gălăţanu spunea că fetiţa cu o mie de riduri e chiar memoria” – poemul nr. 68; „bătrîneţea vine din Siberia tiptil cu pauze păşeşte imensă şi albă ca o pisică de şaptesprezece ani” – poemul nr. 98 din; “şi eu merg pe străzile astea dintr-un cartier bucureştean, citesc reviste, cumpăr şuncă de pui, mă opresc la stop. numai tu nu ai punct. te-ai făcut infinit, nimicul meu.” – poemul nr. 100; „am iubit de când mă știu/ omul slobod și candriu/ și-am născut un moralist/ ca seneca sau montaigne/ vai vai vai ce text livresc/ ce tot pui brânza-n lalele/ (…) și-acum c-am schimbat ora/ cu seneca m-am certat/ cu montaigne am jucat hora/ și mereu am câștigat/ goodbye baby, mă grăbesc/ vine-un somn ori vine-o moarte (“A la recherche du temps perdu”, Marea păcăleală, 2021).
Cu privire la intertext, Nora Iuga nu se sfieşte să alăture coduri culturale diferite, în încercarea de a găsi punţi de comunicare între clasic şi postmodern. Glossă și Scrisoarea III se alătură fără probleme: „dară io ce treabă s-am/ de mă-ndeamnă, de te cheamă/ s-o pornesc spre canaan/ că e mare bairam/ cînd din vale de rovine/ îmi grăiești printre suspine/ nu din gură ci din carte/ că prea ne avem departe/ și ni-i somnul ca o moarte/ și mai jos mă iscălesc/ cu respect de craiovean/ al tău bădica traian“ – Marea păcăleală, 2021. În aceeaşi idee, în „Omul negru” din Fetiţa strigă-n pahar (2023), Florin Negruţiu de la Digi24 e pus alături de solemnul mit al meşterului Manole, şi de Apollinaire, alături de contemporana Angela Baciu şi de „Luceafărul” sau „Mai am un singur dor”, fără efort, fără constrângeri, în încercarea de declasicizare a clasicului: „ora 1: şi iar l-am pierdut pe florin/ favoritul meu de la digi/ (…) ora 3: ce-a fost asta? s-a înecat Guillaume/ cu-n os de peşte/ cine, Apollinaire?… bietul mal-aime/ (…) ora 5: în jos pe Argeş în jos/ pe un mal frumos/ ai mai spus asta / mă opreşte Angela/ trezită din somn/ unde-i nilu domn/ (…) ora 6: porni luceafărul… creşteau în cer/ a lui aripe, da, culcuşul lui era/ la bellu în pat lângă Iulia?/ nu, nu, nu, că era fălos/ ieşea numa-n zori pe la cântători/ ca un făt-frumos cu faţa pe dos/ să încui luna-n nori”/ ora 7: nu mai am decât o vrere/ să-i împac pe amândoi/ marea cu sare/ statu cu dusu/ lumea cu spusu/ viaţa cu râsu…”.
Păstrând fondul suprarealist, Autobuzul cu cocoșați (2021) împrumută, într-o mai mare măsură decât alte volume, o estetică a urâtului, ce parcă traduce literar gravuri din Capriciile sau Disperatele lui Goya. Cu deosebirea că, la Goya, funcția morală (critica societății) a celor mai multe dintre Capricii și Disperate o depășesc pe cea estetică. La Nora Iuga, parcă figurile grotești din Goya sunt transformate în imagini poetice exclusiv estetice.
