„Deschideţi ochii şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă”

Unul din gîndurile care m-au însoţit constant pe parcursul lecturii acestui somputos şi magnific roman – Toată lumina pe care nu o putem vedea – este acela care răsare în mintea mea, ca un făcut, de fiecare dată cînd dau peste ceva de foarte bună calitate care vine dinspre SUA. Şi am dat, pînă acum, de sute, poate de mii de ori. Gîndul este acesta: ce ironie ieftină practică cei sau cele care spun că SUA nu pot da, fie şi accidental, cultură de cea mai înaltă valoare; cît e de jalnică acestă prejudecată – tare şi des invocată! În ce mă priveşte, sînt demult încredinţat că SUA sunt o superputere în multe feluri – inclusiv în privinţa culturii, această ţară care e folosită ca un neobişnuit termen de comparaţii este, aceasta este credinţa mea adîncă, o superputere.

Apoi, m-am mai suprins gîndind la modul repetitiv – ca şi într-un alt caz pe care l-am mai invocat, cu cîteva luni în urmă chiar pe Lapunkt (cazul lui Anthony Marra – cu fabulosul său roman, „Constelaţia fenomenelor vitale”, despre care am scris aici: http://www.lapunkt.ro/2015/08/15/la-30-de-ani-o-capodopera/  )- că este, pe de o parte, ceva ieşit din comun şi, pe de altă parte, ceva inhibant, ca scriitori la o vîrstă atît de fragedă să poată da romane de o asemenea valoare şi intensitate ideatică, texte care să vădească o atît de subtilă cunoaştere a „naturii umane”, scrieri în care, nu numai din unghi de vedere stilistic, aceşti oameni să poată stă în mod constant atît de sus.

Există, în privinţa acestei cărţi, ceva de ordin adînc personal care mă face să nu ezit invocînd magia sa extraordinară. Titlul romanului este „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Este un titlu care se alimentează copios din cîteva dintre episoadele memorabile pe care le înşiră intriga acestei minunate cărţi. Unul dintre pasajele care dă plus de sens titlului acestui roman este acesta: „Bineînţeles, copii, creierul stă în beznă totală. Pluteşte într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Şi totuşi, lumea pe care o construieşte în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare şi mişcare. Deci, copii, cum de reuşeşte creierul, care trăieşte fără o scînteie măcar , să construiască pentru noi o lume plină de lumină” (pag 46) Un alt pasaj care se pune, automat, în conexiune cu titlul cărţii este acesta: „deschideţi ochii, încheie bărbatul, şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie  cu o melodie stingheră care-i sună luiWerner ca o barcă aurie pe un rîu negru, un şir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceaţă. Minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilităţi” (pag 47) Ei bine, după ce am descoperit aceste cuvinte – „deschideţi ochii şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă” –, le-am repetat de zeci de ori, în timpul lecturii. Şi nu doar atît: am făcut-o de multe ori şi după ce am terminat de citit cartea. Nu e aceasta magie pură? Nu e atît de neobişnuită situaţia în care cîteva cuvinte să „lovească” atît de adînc încît, în situaţii banale (dar oare chiar sînt cu adevărat banale?) de viaţă, să îţi vină în minte, să le rosteşti – cum e cazul meu – ca şi cum ar fi ceva ritualic?

Între numeroasele calităţi învederate de acest roman, două sînt în mod aparte izbitor de vizibile: povestea & etica romanului. Toată lumina pe care nu o putem vedea este o carte care spune, strălucit, o poveste – mai precis, o poveste de poveşti, întreţesute, cu fir gros sau cu fir invizibil. Iar Doerr este, aici, un extraordinar povestitor. Scrie foarte convingător, inventiv, scurt şi precis şi dens, cu imaginaţie; nu în ultimul rînd, el scrie foarte „vizual” (este de aşteptat ca acest roman să îşi găsească, foarte curînd, şi filmul pe care îl merită; de altfel, nu e deloc deplasat să spun că, deopotrivă cu faptul de a citi această carte, ea poate fi „vizionată” pagină cu pagină!). În al doilea rînd, Toată lumina pe care  nu o putem vedea este o carte cu sens. Nu e o carte moralizatoare despre război, ci una firesc-etică despre viaţă, despre ce este şi ce poate fi  – în condiţii obişnuite, dar mai ales în condiţii extraordinare – viaţa. Idee-imagine-sens: este o triadă redutabilă care se regăseşte din plin în acest roman; ceea ce este sinonim cu un farmec aparte.

Carte-cinematografică, Toată lumina pe care nu o putem vedea este, desigur, povestibilă; în orice caz, destul de uşor de povestit. Ar fi însă – pentru frumuseţea ei (deopotrivă stilistică, dar şi de idee) – păcat să o fac. Stîrnit de această carte, am căutat, în mai multe etape, „material auxiliar” cu privire la ea, dar şi la autorul acesteia. La un moment dat, am dat peste 4 minute de video ( 3.44, mai precis!) în care Anthnny Doerr povesteşte, foarte pe scurt, despre direcţiile majore din care „i-a venit” acest roman. Cred că este foarte interesant să aflaţi şi dumneavoastră. Şi anume, accesînd acest link:

P.S. Dincolo de carte în sine, dar nu şi dincolo de titlul ei, nu este imposibil să vă gîndiţi că numele romanului lui A. Doerr  trimite şi la unul dintre marile masacre de care are parte limba română – un masacru produs cu largul concurs al multor politicieni (cel mai harnic în această privinţă, Călin Popescu-Tăriceanu): şi anumem folosirea incorectă a formulelor „care” şi „pe care”. Cartea, aşadar, nu se cheamă – aşa cum ar fi tentaţi mulţi politicieni să pronunţe: „Toată lumina CARE nu o putem vedea”. Sună aiurea de tot, cred că veţi fi de acord cu mine. Cartea, deci, se cheamă Toată lumina PE CARE nu o putem vedea şi, încă o dată, este minunată!