Rămîne un fapt de necontestat. Şi înainte, dar, mai ales, după asasinat şi proces, mişcarea legionară se fortifică sensibil, cucerind noi aderenţi nu numai în lumea studenţească, dar şi a intelectualilor tineri în genere. Audienţă cucereşte şi în mediile tinere ţărăneşti şi muncitoreşti. Criza economică, cu efectele ei dezastruoase pe plan social în general, dar în mediile tinere în special, a îndeplinit un rol favorizant, adesea de seamă, în acest act de fortificare şi extindere a mişcării legionare. Legiunea utiliza, ca şi comuniştii, o propagandă populistă. Iar populismul, împreună cu factorul moral şi cel religios, prindea în mase şi chiar printre intelectuali. În ianuarie 1934, Constantin Noica, încă nelegionar (va deveni în 1938), dar simpatizînd cu spiritul protestatar al tineretului, cu opiniile legionaroide ale profesorului său, Nae Ionescu, şi ale unor colegi de generaţie deja convertiţi, scria un articol în care dezvăluia, cu dreptate, cauzalitatea economică a politizării tineretului: „Social, tineretul înseamnă o categorie de oameni care nu-şi găsesc locuri. Profesoral, tineretul este sau pretinde a fi mai cărturar, mai în specialitate decît lumea veche. Etic, tineretul se prezintă nepătat şi capabil, deci, de a protesta împotriva imoralităţii vieţii noastre publice, în sfîrşit, tineretul se vrea, se afirmă reformator”. Guvernanţii au redus, simplificator, toate aceste ipoteze la una politică. Într-un fel e adevărat, deşi incomplet. „De aceea să nu se mire nimeni, şi cel mai puţin guvernanţii, că tineretul are astăzi o importanţă politică. O are pentru că ceilalţi nu l-au înţeles, pentru că l-au înţeles greşit, poate. Şi iată că într-o bună zi, tineretul, care, în mare parte, este studenţime, s-a trezit ca masă politică… Astăzi, da, tineretul face politică şi nu din vina lui. O face cu sete, tinereşte cum face tot… Stăpînirea vrea chiar să-i reducă posibilităţile de activare în planul politic, printr-o serie de acţiuni care stau să vină… Tineretul nostru e bolnav de politică. Dacă există un primat în societatea noastră tînără, atunci există primatul politicului. Că e rău? Poate că e rău. Dar de ce n-ar vrea o dată lumea să plece de la ceea ce este, de la nivel românesc?” Efectele crizei, convingerea inculcată, prin educaţie bine administrată, că legionarii sunt cavaleri – populişti – ai dreptăţii sociale, că luptă pentru o nouă Românie, numai a românilor, că vor stîrpi plaga politicianismului, că ei sunt mesagerii adevăratei ortodoxii şi pentru aceste înalte ţeluri merită să lupţi pînă la sacrificiul suprem au creat, în jurul Gărzii de Fier, o aură de bine întreţinut eroism. Rîndurile sporeau, clandestinitatea şi martirajul bine exploatate erau favorabile Gărzii. Pentru mulţi tineri, unii intelectuali, proveniţi din toate mediile profesionale (dominau absolvenţii de la Academia Comercială, dar şi de la Medicină, Teologie, Litere) şi toate straturile sociale, inclusiv fosta mare boierime cu arbore genealogic nobiliar (Sturdza, Cantacuzino, Tell), apoi macedonenii stabiliţi curînd în ţară şi cu tradiţia luptei naţionale, legionarismul părea a fi o alternativă valabilă. Pentru lichidarea politicianismului, a corupţiei şi incuriei administrative, a carenţei morale, legionarismul părea a aduce o alternativă. Asanarea vieţii economice, cariată de criza şi promisiunea unei ordini sociale a dreptăţii absolute, care va da locuri de muncă şi pămînt tuturor năpăstuiţilor, cucerea tineretul. Iar agitarea românismului integral, a ortodoxiei ca normă de viaţă contribuia, de asemenea, la expansiunea legionarismului. Pentru mulţi, apărea nu atît ca organizaţie politică, cît ca un militantism etic. Democraţia părea a-şi fi istovit potenţele, trebuind să fie înlocuită cu altceva. Modele posibile, oricum prezentate ca ideale, erau Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler.
Peste tot era agitată ideea revoluţiei naţionale, pe care Italia şi Germania o înfăptuiseră. Era aşteptată să fie înfăptuită şi în România. Iar cei chemaţi s-o realizeze erau numai legionarii, care vor schimba, prin această revoluţie naţională, temeliile ţării. Tinereţea, pe care afirmam că o reprezintă legionarismul, era chemată să regenereze ţara şi rînduielile ei poluate. Totul, sub raport doctrinar, era ceţos şi tulbure. Dominau cîteva motive obsesive (la care mă voi referi la locul potrivit), transformate în lozinci mereu vehiculate. Dar, cum prezentul era considerat odios şi vidat de speranţă, se milita pentru viitorul prezentat luminos, iar, pe plan extern, ascensiunea fascismului şi a hitlerismului, umilind vechile democraţii, aducea, de asemenea, vînt la pupa legionarismului.
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească
Cartea Românească, 2015
Domina, printre tinerii devotaţi ai legionarismului, buna-credinţă, inocenţa şi puritatea într-un ideal care li se părea atoatesalvator. Sufereau pentru el prigoane, osînda publică, închisoarea. Dar nu dezarmau. Cînd se vor trezi, va fi prea tîrziu. A fost aici şi acum, e necesar să fie spus, o tragedie a unei generaţii în derută, care s-a aruncat orbeşte pe calea totalitarismului şi a interdicţiei liberei-cugetări. Eugen Ionescu, bun cunoscător al fenomenului, l-a fixat, memorabil, în Rinocerii. A judeca fenomenul legionar pamfletar şi adjectival e o cale contraproductivă. El trebuie înţeles cum a fost şi ce a fost cu ochii eliberaţi de copertina prejudecăţilor de tot felul.
