II.
Mentorii orientărilor autohtoniste cu aplecare specială spre religiosul fundamentalist îşi puneau mari nădejdi în cucerirea tineretului spre ideile şi acţiunile lor. Nichifor Crainic a publicat în 1933 un eseu în care speranţa aceasta era deschis pronunţată. „Vremea noastră – scria el – e vremea tineretului. O lume veche se dărîmă, o lume nouă îşi caută formele de viaţă… Statele în care viaţa socială îşi caută mai accentuat noile forme de aşezare şi-au făcut din această preocupare de tineret problema principală.” Şi dădea ca exemplu Italia fascistă, Rusia sovietică şi Germania hitleristă, adică tocmai acele ţări unde se înstăpînise totalitarismul. Nădejdea lui se îndrepta spre tineretul legionar, care cultiva extazul religios („În exaltarea lor, tinerii încarceraţi au viziuni religioase. Li se pare că arhanghelul Mihail însuşi… li se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de azur. Din acel moment misticismul religios va coborî în sufletul zbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre aceşti tineri îşi vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului şi icoana lui”). Legionarismul îi îndreptăţea, într-adevăr, aceste speranţe. Se întîmplă însă că în prima jumătate a deceniului al patrulea legionarismul nu cucerise încă mare ascendenţă. Iar tinerii intelectuali, cei din generaţia spiritualistă, erau reticenţi. Deopotrivă faţă de activismul politic, faţă de religiosul fundamentalist şi de autohtonismul paseist. Negreşit, erau preocupaţi de găsirea unei formule specifice a românismului sub raport sufletesc. Dar nu acceptau paseismul tradiţionalist în forma sa arhaizantă şi nici dreapta politică nu o agreau.
În 1934, Const. Noica polemiza cu un articol al tînărului sociolog Anton Golopenţia publicat în revista Dreapta. „D. Golopenţia face parte dintr-o categorie întreagă de tineri care, convinşi fiind că românescul trebuie să primeze în cultura noastră, se văd implicit aruncaţi la dreapta. Cu toate acestea nu e vorba de o dreaptă politică, ci doar de una culturală. Lumea de azi însă nu mai distinge bine, aşa că riscurile unei asemenea atitudini faţă de anumite cercuri de la noi nu sunt mici. Cum confuzia stăruie ţinem să avertizăm pe cei care întîrzie în ea că tineretul de cultură este mult mai numeros decît se crede şi că, dacă nu i se vor înţelege bine pretenţiile, va fi împins de la o dreaptă teoretică şi spirituală către o dreaptă politică, pe care, poate, în primul moment n-o avea în vedere.” Cum Golopenţia stăruia în ideea că întreg efortul intelectual trebuie îndreptat spre cunoaşterea, prin studiu, exclusiv a românismului, Noica îi reproşează: „De ce să nu îngăduim unui filozof să filozofeze aşa cum trebuie, adică în specialitate, şi să-l obligăm, în schimb, să se adîncească în minora Metafizică a lui Cantemir sau să reia nu tocmai originalele motive filozofice din poezia lui Eminescu?”. Şi apoi, tot mai disociativ: „Să nu mai practicăm nimic decît cucerirea trecutului? Ceea ce mi se pare vinovat în această argumentare este faptul că implică o foarte curioasă presupoziţie: aceea, anume, că o cultură se face deliberat şi că preocupările cărturăreşti sunt şi ele deliberate. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Prin raport la voinţa noastră, o cultură este întîmplare chiar dacă prin raport la anumite forţe etnice sau condiţii generale de viaţă ea dovedeşte a fi perfect determinată. O cultură nu se face programatic”. În acelaşi an, într-un articol, se referea la moda, de multă vreme instalată, a căutării specificului naţional. Multe studii sau unele cărţi reiau preocuparea, încît „problema aceasta de cultură ameninţă să capete proporţii neobişnuit de mari pentru măsura noastră obişnuită. Din fericire – constată Noica – nu s-a mers prea departe şi numai revista Gîndirea rămăsese să apere pretenţiile autohtonismului”.
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească
Cartea Românească, 2015
Eliade fusese criticat, în revista gardistă Rînduiala, că-şi consumă energiile pentru cercetările de indianistică, în loc să se aşeze în centrul problematicii vremii şi în cîmpul de cercetare al vieţii noastre locale. „De unde să desprindem noi un sens şi un stil românesc în lume? Din cărţile specialiştilor străini asupra culturilor asiatice sau din istoria şi tainele pămîntului şi sufletului nostru naţional?… a dispreţui locul şi a voi să faci dintr-o dată ştiinţă universală e o cale greşită.”
