I.
Ascendenţa fenomenului legionar în spiritul public al anilor treizeci este o realitate indiscutabilă. A-i diminua însemnătatea, a-l trata ideologic sau invectivant, adjectival este o cale falsă şi, de aceea, contraproductivă. Descriindu-l aşa cum a fost, trebuie explicat în fenomenologia sa. Tineretul, debusolat şi dispreţuind politicianismul, s-a îndreptat spre legionarism, cu bună-credinţă inocentă, sperînd să afle aici singura alternativă salvatoare. Că alternativa era înşelătoare s-a văzut mai tîrziu. Dar atunci, în anii treizeci, ea a fost considerată valabilă şi a cucerit, de aceea, simpatii. La locul potrivit voi analiza fenomenul legionar din acest deceniu, mobilurile sale, încercînd a propune şi explicitarea sa. De n-ar fi fost o realitate impunătoare în lumea tineretului (apoi şi a straturilor mature), nu s-ar fi produs actul de simpatizare sau chiar de aderare la legionarism a unui segment important din ceea ce avea, atunci, noua generaţie.
După 1935-1936, în unele cazuri mai înainte, personalităţi proeminente ale acestei extraordinare generaţii s-au îndreptat pe calea pe care ei o considerau utilă, necesară şi înnoitoare. Să nu pregetăm a-i pomeni pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu (în cartea sa despre Nae Ionescu mărturiseşte că a nutrit sentimente de simpatie pentru Legiune), Ernest Bernea, Constantin D. Amzăr, Ion Ionică, M. Polihroniade, Horia Stamatu, Arşavir şi Haig Acterian, Paul Costin Deleanu, Ion Cantacuzino, Alex. Christian Tell, Victor Vojen, Mircea Streinu şi încă alţii. Sigur că în această opţiune un rol de seamă l-a îndeplinit apropierea de Garda de Fier a profesorului de metafizică şi logică Nae Ionescu. Dar ar fi nedrept şi simplificator să fixăm cauza opţiunii exclusiv pe această rotire de macaz operată de Nae Ionescu în toamna lui 1933. Opţiunea s-a datorat, negreşit, şi unor motivaţii intelectuale personale. Puţini dintre membrii marcanţi ai „generaţiei spiritualiste” s-au păstrat independenţi, refuzînd afilierea sau, cu o expresie a lui Eugen Ionescu, „rinocerizarea”. I-aş aminti pe Petru Comarnescu, animatorul grupării „Criterion”, sociologul Henry H. Stahl şi Eugen Ionescu. Excepţiile n-au făcut, nici în acest caz, regula. O astfel de ponderoasă (intelectual) afiliere nu poate fi (nu trebuie) minimalizată şi nici invectivată. După cum, e bine s-o spun, nici argumentul că această afiliere demonstrează măreţia şi forţa nepieritoare a mişcării legionare nu e valabil. Realitatea este că încă de la sfîrşitul anului 1940, unii dintre aceşti excepţionali intelectuali au regretat afilierea, disociindu-se de mişcarea legionară şi judecînd-o cu asprime. E cazul lui Eliade care, cum mărturiseşte în Memorii, a văzut în crimele răzbunătoare ale legionarilor (asasinatele de la Jilava, cel al lui N. Iorga) o eroare condamnabilă care o pătează pe vecie. Disocieri clare a formulat Cioran în cîteva interviuri din anii şaptezeci. A fost, cred, o tragedie a unei generaţii care trebuie înfăţişată aşa cum s-a petrecut, adică în tot dramaticul ei conţinut.
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească
Cartea Românească, 2015
Capitolele acestei cărţi înfăţişează, cît se cuvine, acest proces, dinainte şi după convertire. Pentru veridicitatea reflectării fenomenului în acest caz, şi în toate celelalte, am preferat metoda citării (chiar cînd citatele capătă o anumită extensiune). Cum textele acestea nu sunt publicate (Cioran, ca şi Eliade, de pildă, le-au evitat eliminîndu-le aşa cum a procedat autorul Schimbării la faţă a României sau editorii, necuprinzîndu-le în volume iar Noica a păstrat mereu tăcere în jurul lor), am preferat să citez amplu şi pentru a le face cunoscute. De altfel, nepublicate sunt şi texte de acest fel ale lui Nae Ionescu (ediţia din articolele sale, în Roza Vînturilor, se opreşte în 1936 şi e incompletă), Traian Brăileanu, Vasile Băncilă, Radu Dragnea, chiar Nichifor Crainic, Horia Stamatu, Vintilă Horia. De ceilalţi, mai puţin proeminenţi, dar cu importanţa lor pentru crearea atmosferei specifice, nici că se poate vorbi de o restituire în volum. Pe toate le-am citit atent şi răbdător, decupînd citatul semnificativ. Cititorul îşi poate face, astfel, o imagine despre fenomenul (spiritual, ideologic şi politic) comentat în această carte, consultînd de-a dreptul textele supuse judecăţii.
Ca şi în cazul cărţii mele din 1980, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, am orînduit-o şi pe aceasta pe cîteva idei-forţă, care concentrează, în jurul lor, dezbaterea de idei din încrîncenatul deceniu al patrulea; ele focalizează şi epuizează tensiunea de idei a timpului. Nu le-am ales, ci mi s-au impus din cercetarea atentă a epocii (presă cotidiană şi publicaţii săptămînale sau lunare, cărţi, memorialistică). Îndrăznesc a crede că în acest fel imaginea de ansamblu şi de interior a deceniului se realizează mai bine şi mai adecvat. Dacă am izbutit în ceea ce mi-am propus, va aprecia, sunt convins, cititorul, căruia mă încredinţez şi de astă dată.
