Dincolo de poem şi dincoace de roman, ” Foc palid” reconfirmă, la 1962, că una dintre virtuţile centrale ale geniului nabokovian este capacitatea de invenţie, de dedublare şi de alunecare, ironică, prin vârstele literaturii. Subtilitatea arhitecturală a acestui text care iese din canoane şi din reguli este maniera prin care Nabokov aspiră, ca în atâtea dintre ficţiunile sale, să încadreze magma unică şi imposibil de domesticit a nebuniei. Demenţa este prinsă armătura de cuvinte al imaginaţiei sale.
“ Foc palid” se iveşte din această întâlnire dintre genurile literare pe care Nabokov le retopeşte în athanorul său . Pe de o parte, un poem omonim,scris de cel pe care Nabokov îl numeşte John Shade, scriitorul ce trăieşte în paşnica şi destul de conformista comunitate academică din New Wye, atât de asemănătoare cu spaţiul în care aterizează simpaticul şi excentricul Pnin, el însuşi plasat ca personaj pasager în insectarul ficţional . Pe de altă parte, o prefaţă şi un comentariu labirintic,erudit şi bizar, semnate de cel pe care Nabokov îl indică a fi Charles Kinbote, exilat în Statele Unite din îndepărtata Zemblă.
Privirea şi vocea lui Kinbote sunt singurele ce contează cu adevărat în “ Foc Palid ( titlul cărţii este împrumutat, nabokovian, fiind un dar pe care Shakespeare îl oferă lui Shade, via “ Timon din Atena”). Pentru că nimic nu există în “ Foc palid” în afara diluţiei verbale extinse spre nemărginire ca o erupţie a lui Kinbote. Ca la atâtea dintre creaturile lui Nabokov, se poate detecta la Kinbote, ( să îl numim convenţional în acest mod) o obsesie a ochiului şi o patologie a voyeurismului. Kinbote trăieşte în simbioză cu cel ce scrie poemul “ Foc palid”. El se insinuează în viaţa lui Shade, cel de dinaintea morţii, cu tenacitatea unui admirator monstuos. Îl spionează de la ferestrele sale, îl urmăreşte în drumurile sale, îi reconstituie sau îi imaginează biografia cu voracitatea unui doberman intelectual. Kinbote pare să devină una cu Shade, cel al cărui nume face aluzie la universul de umbre şi de simulacre în care Nabokov îşi atrage cititorii.
“ Foc palid”, textul lui Nabokov, poate fi pus în vecinătatea barocă a cantosurilor lui Pound, a şotronului lui Cortazar şi a însemnărilor Gogoliene ale unui nebun. Peste toate domină un aer de vivacitate parodică, cu o tuşă borgesiană: demiurgul nabokovian posedă o inventivitate labirintică şi un dar special de a imita şi amesteca vocile tradiţiei. În traducerea memorabilă a Veronicăi D. Niculescu,” Foc palid”, poemul, îşi conservă întreaga forţă intertextuală. El este o capodoperă ce traduce apetitul nabokovian pentru introspecţie ludică. Europa, Rusia şi America sunt,cu toate, prinse în această ţesătură de cuvinte înrămată de Shade ca un cadru final, înaintea morţii sale.
În “Foc palid”, romanul, Nabokov iscodeşte contururile celei mai fabuloase şi shakespeariene dintre lumile sale ficţionale- din mintea lui Kinbote se naşte spaţiul de mare şi de ţărmuri al Zemblei, îndepărtată ţară nordică ce evocă, în decorurile miniaturale de Vechi Regim, Ruritania clasică a lui Hope şi Syldavia din ciclul tintinian. Zembla este un teritoriu peste care pluteşte un aer şui de poveste în doi peri. Charles Xavier, ultimul ei rege, alungat în exil de o revoluţie pe care Extremiştii o iniţiază, cu generos şi altruist sprijin sovietic, este un exilat ce întruchipează natura bizară şi versatilă a Zemblei. Fantast şi înclinat homoerotic, cu un apetit wagnerian pentru arte ce îl evocă pe straniul Ludwig al Bavariei, cavaleresc şi desuet, evadând rocambolesc din temniţa princiară în care fusese închis, Charles Xavier merge mai departe, spre America în care se află Shade şi a sosit Kinbote. De undeva, din adâncurile Zemblei, porneşte şi implacabilul Gradius, teroristul-revoluţionar a cărui ambiţie rămâne asasinarea regelui fugar.
traducere de Veronica D. Niculescu, Polirom,2014
În filigranul Zemblan şi în monologurile-comentarii ale lui Kinbote, se pot decela obsesiile şi fobiile lui Nabokov. Andrea Pfitzer a dedicat o cercetare importantă acestui Nabokov de dincolo de ficţiune, marcat de confruntarea cu veacul XX. Basmul pe care Zembla îl trăieşte este întrerupt de o istorie cu contur familiar- palatul regal este cutreierat de experţii sovietici, în vreme ce Extremismul aduce cu sine ordinea cazărmii şi a penitenciarelor. Ostilitatea, implacabilă, a lui Nabokov, faţă de arhitectura lumii sovietice şi faţă de tovaraşii de drum americani trece în comentariile lui Kinbote. Simbolic, Hruşciov, Marx şi “Doctor Jivago” sunt cu toţii parte a unui panteon ars în efigie. Libertar şi insurgent, Nabokov a respins, până la capăt, monocromia totalitară. “ Foc palid” este o dovadă peremptorie a vitalităţii spiritului care nu se supune.
Dar “Foc palid” cuprinde, ca mai toate dintre creaţiile lui Nabokov, o taină care nu poate fi descifrată, o enigmă ce se sustrage decodării unidimensionale. Un principiu al travestiului este suveran- Kinbote, intelectualul zemblan, îşi relevă natura ascunsă, de rege exilat. El este cel care, în îndepărtată Americă, visează să facă din poemul lui Shade un monument închinat patriei pierdute, acel “Solus rex” la care face aluzie, obsesiv. Charles Kinbote, cel despre care ni se spune că seamănă până la identitate, cu regele detronat, este posesorul regal al privirii care îl devoră pe Shade şi cel care îşi asumă, la final, misiunea de a comenta şi edita pentru posteritate “ Foc Palid”. Charles Kinbote este cel pe care îl vizează glonţul asasin al lui Gradius, extremistul ce ucide nu pe zemblan, ci pe poetul Shade, ca într-o comedie tragică a erorilor.
Taina nabokoviană este pluristratificată şi ramificată, asemeni unui labirint. Kinbote se adânceşte în nebunia ce pare condiţia comună a atâtor personaje nabokoviene. Narator necreditabil şi fantast, ca şi biograful lui Sebastian Knight, el îşi înscenează,minuţios, demenţa, plasând la finalul comentariilor sale un indice de nume şi de locuri. În clipa cea din urmă, exilat în cabana în care se ascunde, Kinbote se contemplă în oglinda spartă a resturilor raţiunii sale.
Ca şi în”Disperare”, edificiul savant se sparge în mii de bucăţi. Gradus este un Jack Grey, un dement evadat dintr-o instituţie psihiatrică. Un nebun ce încearcă să ucidă pe nebunul ce se crede regele unei ţări imaginare: Kinbote poate fi el însuşi un travesti, o mască dincolo de care se ghiceşte un emigrant rus,( poate Botkin, menţionat în lista de nume), un emigrant rus ce a inventat istoria zemblană în palatul de cleştar luminat de demenţa lui barocă, un emigrant rus care nu este decât o versiune lunatecă şi onirică a blândului Timofei Pnin.
În pragul de dinaintea abisului, ambiguitatea se desfăşoară în faţa cititorului , ca o uriaşă cortină înaintea unei scene populate de nebuni şi de spectre. “ Foc palid” se încheie în această notă de solipsisism himeric, asemeni unui cântec iscat din adâncurile Zemblei din pântecele căreia s-a ivit ultimul rege- rapsod.
