“Rege, damă, valet” este un alt exerciţiu ficţional al berlinezului Nabokov. De aceasta dată, mediul exilului este abandonat in favoarea unui decor cât se poate de burghez. Ceea ce se păstrează este capacitatea lui Nabokov de a jongla pe claviatura ironiei, sarcasmului şi a cruzimii. Sarja parodică se alimentează din materia tradiţiei- ca de atâtea ori, Nabokov însuşi îşi deconstruieşte,ironic, în prefaţa traducerii engleze, propriul roman, atacând pontificatul freudian şi voluptăţile bovarice ale experimentatorilor moderni.
“ Rege, damă, valet” poate fi privită ca o variaţiune nabokoviană în jurul unui topos ce pare prăfuit şi clasicizat, adulterul. Ce poate fi mai uşor de anticipat decât trama narativă a unei istorii dominate de amprenta trunghiului conjugal? Şi totuşi, imaginaţia nabokoviană deţine capacitatea de a dinamita locul comun, plasând încărcăturile sale de explozibil la nivelul pilonilor ce susţin armătura majestuoasă a mediocrităţii intelectuale. Hipertrofierea, paroxismul, ironia sunt ingredientele ce transformă adulterul pasager într-o meditaţie în marginea maleabilităţii patologice a naturii umane, natură prinsă in ţesătura de accidente a destinului.
La un prim nivel, romanul lui Nabokov este educaţia sentimentală a unui tânăr mai degrabă naiv, inatractiv şi provincial. Franz nu are nimic din alura balzaciană a lui Rastignac. Ochelarii săi nu îi pot acorda aura de romantism tenebros a unui personaj demonic. După cum în adâncurile sale nu clocoteşte o voinţă luciferică, ci zace doar comoditatea de plastilină a unui fiare cuminţite ce îşi aşteaptă dresorul. S-ar putea spune, iar pistele de lectură în această direcţie sunt încurajate complice de Nabokov, că în substanţa lui Franz poate fi simţită ceva din ambiguitatea telurică şi criminală a Germaniei weimariene. Franz este un exemplar din specia de oameni anonimizaţi şi interşanjabili, din spiţa celor supuşi şi docili. Deasupra lor se află, inevitabil, spiritul care îi fascinează şi îi ghidează, cu o forţă implacabilă.
În această educaţie sentimentală, cuplul Dreyer/ Martha păstrează aparenţele unei bunăstări burgheze de magazin ilustrat. Dreyer este unchiul bogat al lui Franz, patronul in care se întruchipează visele de mărire meschine.Piesele sunt distribuite in acord cu poncifele tradiţiei: un bărbat inatractiv dar bogat, o soţie plictisită de rutina zilnică şi care evită contactul cu sexualitatea flasca a consortului. În rezumat, o combinaţie canonică de placiditate capitalistă şi expansiune bovarică. Actorii de cinematograf, cu deghizările lor memorabile, devin întruchiparea degradată a acestei voinţe de evadare feminine.
traducere de Veronica D. Niculescu, Polirom, Iasi
Dincolo de crusta diurnă, Martha este un personaj ce evocă adâncimile tenebroase ale lui Hermann Karlovici sau ale lui Humbert Humbert. Franz,amantul pe care Martha şi-l procură, spre a-şi orna existenţa, trezeşte în femeia de treizeci de ani un apetit al fantazării şi al crimei. Doamna Bovary a lui Nabokov este un planificator neobosit, o inteligenţă care listează soluţii de eliminare rapidă a soţului incomod , cu ajutorul otrăvurilor sau al înnecului. Mintea Marthei este una dominatoare şi vorace- în mâinile ei, Franz, bietul ochelarist naiv, devine materia prelucrată şi transformată, actorul distribuit în scena de cinematograf a unei ipotetice noi fericiri conjugale. Ca şi Hermann Karlovici, Martha este sedusă si de latura speculativă a asasinatului: este ca şi cum creierul ei s-ar devota descifrării unei complicate ecuaţii matematice.
În acest triunghi conjugal berlinez,Nabokov înscrie pecetea obsesiilor sale. Universul în care ei se mişcă este unul mecanomorf. Umanitatea este înlocuită de o colecţie de dubluri, reproductibile industrial. Simbolic, apariţia Inventatorului îi oferă lui Dreyer promisiunea nu doar a îmbogăţirii, ci şi pe aceea a Creaţiei. Oricât de stângace, automatele imaginate de acest Coppelius berlinez sunt replicile sintetice ale personajelor lui Nabokov. De această dată, dublul este pe cale de a fi produs în serie- în spaţiul istoriei adulterine, Nabokov strecoară propria sa viziune de gotic parodic.
Geniul parodic al luu Nabokov este atent la fiecare detaliu prin care atenţia cititorului poate fi atrasă. Jocurile sale de artificii sunt un simptom al pasiunii ludice. Dincolo de fiecare uşă se află o intrare în labirint. În paginile romanului se simte ecoul unei adaptări cinematografice după un roman intitulat “ Rege, dramă, valet” . Spre final¸ în decorul baltic al mării, Dreyer, Martha şi Franz sunt obsedaţi de ciudatul cuplu întrezărit de la distanţă; o foarte frumoasă femeie ce însoteşte un straniu vânător de fluturi. În numele său anagramat se poate citi identitatea lui Nabokov însuşi.Asemeni lui Hitchcock, romancierul se pune în scenă ca personaj episodic în propria lui naraţiune.
Premeditarea de cruzime ironică a lui Nabokov acordă finalului de istorie adulterină o nuanţă de absurd. În marginea Mării Baltice, în vecinătatea perechii de dubli nabokovieni, se petrece acest act de încheiere al tragediei conjugale. Planul înnecării soţului în larg de mare, prin simularea unui accident pare să fie unul perfect. Detaliul întâmplării schimbă ceva din precizia de ceas a organizării crimei. Lăcomia Marthei, pregătită să aştepte câteva zile, spre a permite soţului să încaseze cecul din vânzarea patentului fabulos al automatelor, amână moartea lui Dreyer. Dar silueta morţii se încăpăţânează să rămână în împrejurimi, spre a duce dincolo de Styx un alt trup. Iar acest trup este acela al Marthei,ucisă de pneumonie. Delirul bovaric al febrei este ultima treaptă a acestei poveşti a adulterului şi a întâmplării. Instantaneul de închidere al romanului posedă puterea unui cadru de final cinematografic. Franz este tăcut,vidat, eviscerat. Geniul dominator al Luciferului său este absent. Mecanismul său este, acum, unul inert.
