Roşia Montană, Occupy Movement sau lecţii de civism dincolo de egoism

Ceea ce se întâmplă în ultima lună la Bucureşti, Cluj, Braşov, Iaşi şi aiurea seamană tot mai mult cu un fenomen de tipul Occupy Movement. Să ne amintim că şi în aceastea era greu de distilat câteva cerinţe clare, caracterizate fiind de « grupuri de lucru », în care fiecare protestatar îşi poate exprima opinia.

Din păcate, în România nu am ajuns încă la un sistem de democraţie digitală directă (nici SUA sau Suedia nu au facut-o) însă reţelele de socializare au ţinut locul statului care ar trebui să genereze o sursă deschisă de guvernare, chiar dacă acestea au rădăcini mai curând în rândurile stângii militante, anarhiste, revoluţionare. Dovada că şi SRI-ul a ieşit în public cu afirmaţii care au determinat o reacţie promptă din partea Active Watch (« SRI a acordat atenţie acţiunilor menite să influeţeze actul decizional precum şi tentativelor unor structuri extremiste, eco-anarhiste, de a exploata sau de a deturna mişcările protestatare, de altfel « legitime ») – mă întreb şi eu cum or defini autorităţile eco-anarhismul şi cum a fost identificat, nu mai spun monitorizat, acest fenomen. Deci, sau e anarhism, sau e legitim ?

Ca să îl descriem totuşi sec, matematic, am putea folosi ceea ce a fost denumit « small world networks » – o reţea în care nodurile grafului nu sunt învecinate dar se poate ajunge de la un nod la altul printr-o serie de paşi mici. În context social, aceasta s-ar traduce prin fenomene sociale la scară redusă a unor străini legaţi unul de celălalt prin intermediul cunoştinţelor comune (de exemplu, reţelele de influenţă socială), adică grupuri de afinitate sau grupuri inclusive mişcării sociale  conectate semi-independent în vederea îndeplinirii unei funcţii de atingere a unei ţinte globale (în cazul nostru, ne-adoptarea unei legi cu caracter anti-constituţional). Există anumiţi indivizi care au rolul de noduri care să lege între ele diferite grupuri (facilitatori, mai curând decât leaderi) – este un model extrem de apropiat  pentru a descrie organizarea mişcărilor de protest şi a tacticilor împotriva acţiunilor forţelor de ordine. Cu cât mai multe reţele sociale mici care să creeze o reţea socială mai largă, cu atât aceast din urmă va fi mai puternică (să nu uităm, small is beautiful ), ceea ce duce la un grad mai ridicat de mobilizare (d)in exterior şi de adaptare.

Manifestaţiile pentru salvarea Roşiei Montane seamănă şi cu un model comunitar de tipul « declaraţie a drepturilor si cetăţeanului » care promovează legi ce confiscă dreptul corporaţiilor de a acţiona în deficitul cetăţenilor, împuternicindu-i pe aceştia din urmă cu dreptul de a adopta legi şi de a se organiza la nivel local, existente de ceva vreme în SUA, de exemplu. Acest tip de mişcare este caracterizată de non-violenţă, ironic motiv pentru care media, cu mici excepţii, nu dă atenţie protestului (căci nu de puţine ori auzim expresia că presa este interesată de trenul care întârzie, nu de cel care ajunge în gară la timp). Nu a dat nici în România, dacă nu a fost vorba de conflicte între protestatari şi forţele de ordine, sau de acuzaţii referitoare la brutalitatea poliţiei, acesta a fost unul dintre motivele pentru care media românească a ignorat, cu bună ştiinţă, manifestaţiile din ultima lună.

Observăm aici şi o asemănare destul de mare cu evenimentele din această vară care au luat prin surprindere politicienii locali din Turcia şi nu numai, când oameni cu statusuri sociale extrem de diferite au ales să se reunească în cea mai populară piaţă din Istanbul, Taksim. Şi în acest caz, ceea ce a început ca un protest local, împotriva distrugerii unui parc din centrul oraşului de peste 10 milioane de locuitori a atras după sine alte cerinţe, cu caracter environmentalist, economic şi de drepturile omului – stoparea vânzărilor de bunuri publice (păduri, parcuri, plaje) investitorilor privaţi, dreptul la exprimare publică, responsabilitatea media de a informa opinia publică în mod corect. În paranteză fie spus, deşi aparent insignifiant, ca şi în cazul Roşia Montană, fenomenul care a tras după sine o întreagă desfăşurare de forţe (şi brutalitatea forţelor de ordine în acest caz), şi anume construirea unor clădiri pe locul unui parc este o doleanţă veche a stambulioţilor – într-o conversaţie purtată în urmă cu ani buni cu o tânără profesoară universitară din partea locului mi s-a spus exact acest lucru – că oraşul are extrem de puţine spaţii verzi în care lumea să se poată aduna, fie ca să îşi plimbe copiii, fie pur si simplu pentru a socializa şi de a schimbă păreri cu privire la chestiunile cartierului, oraşului, etc. Cu alte cuvinte, prietena mea deplângea lipsa existenţei unor spaţii publice – şi exact acest lucru l-au cerut, în fapt, manifestanţii turci – şi, dacă nu l-au primit, şi l-au construit singuri, la fel ca şi la Bucureşti, cu imaginaţie, umor şi trecând peste diferenţele de opinii.

Problema care se pune aici este care ar putea să fie următorul pas?… ştiu ca iar unii îmi vor spune ca sunt pesimistă sau că nu am răbdare, dar şi mişcările de tip Occupy din alte locuri din lume au fost înfrânte nu atât de autorităţi, ci de vremea neprietenoasă. Şi la Bucureşti vine iarna, oricât ne-am dori să sperăm că alegerea de tip raţional este mai puternică decât frica de intemperii. Este suficient să ne uităm la manifestaţiile din Dublin (Occupy Dame Street, care a avut loc între iulie 2011 şi martie 2012).

Revenind, o implicare mai directă a cetăţenilor poate fi realizată prin înscrierea doleanţelor legate de Roşia Montană şi nu numai într-o platformă de tipul European Citizens’ Initiative, parte a Tratatului European în urma unei campanii intense susţinute de diferite ONG-uri în colaborare cu parlamentari europeni cu puncte de vedere similare. Pe scurt, o cauză de interes european (şi Roşia Montană este o astfel de cauză) trebuie adusă în atenţia Parlamentului European prin intermediul ECI. Aceasta din urmă condiţionează însă activitatea de lobby de strângerea online a 1 million de semnături de susţinere – nu este uşor, dar în acest fel Parlamentul European poate fi transformat într-un gardian ale propunerilor şi ideilor societăţii civile. Numărul de semnături a fost decis ţinându-se cont de faptul ca Uniunea Europeanpă numără în jur de 500 de milioane de cetăţeni. Întreaga procedură (formarea alianţei, înregistrarea, strângerea semnăturilor la nivel de ţară, verificarea, depunerea, modul în care se desfăşoară audierile publice) sunt descrise în amănunt (şi Romania are déjà o iniţativă înscrisă în această platformă). Cu cât este mai mult folosit acest instrument, cu atât cresc şansele de a avea succes la nivel european, plus avantajul de a intra în reţele transfrontaliere. ECI se bazează pe un concept slab de democraţie participativă sau deliberativă, dar este totuşi important pentru că stimulează acţiune colectivă.

Democraţia deliberativă poate fi de tipul reprezentativ sau direct; există, de asemenea, şi deomocraţia deliberativă populistă, în cadrul căreia cetăţenii au puterea de a lua decizii, distilând, după unii autori, o opinie publică mai autentică asupra chestiunilor societale, dar în cadrul căreia nu se creează legi cu caracter de obligativitate. Ceea ce este important este faptul că membrii din cadrul acestui tip de reuniuni îşi respectă reciproc opiniile, participanţii ajung în punctul în care să cunoască şi să aprecieze circumstanţele şi intersele argumentelor contradictorii prin discuţii şi deliberări în profunzime. În acest fel ei devin mai buni cunoscători ai chestiunilor şi, prin aceast, cresc calitatea opiniei publice. Şi acest lucru a şi început să se întâmple – oamenii se informează, în ciuda carenţelor mediatice.

La ora actuală sondajele de opinie nu indică mare lucru, dar fenomene de acest gen au o latenţă care se poate manifesta ulterior, luând prin surprindere. Să nu uităm ca nici un guvern post-1989 nu a trecut testul de două cicluri electorale consecutive, deci pot apărea surprize. Nu acum – în momentul de faţă este puţin probabil să aibă loc vreo remaniere guvermentală, cu atât mai puţin să cadă guvernul în întegimea sa, dar surprize pot apărea.

Revenind la manifestaţii, să sperăm că Nicuşor Dan are dreptate când afirmă că nimeni nu va deturna mişcarea în politic şi că nu vom avea de-a face cu « eco-anarhişti sau cu naţionalişti» (menţionaţi şi în raportul serviciilor secrete). Mă auto-denunţ – l-am votat din convingere pe Nicuşor Dan, pentru că ştiam cine este şi ce face deja (şi i-am convins, uşor de altfel, pe mulţi dintre apropiaţii mei să o facă) şi nu mă pot abţine să nu ridic o spânceană când văd afirmaţii ale unora sau altora care promovează « ideea » de Nicuşor Dan, cerând însă ca, în eventualitatea formării unei formaţiuni politice ridicată din rândurile acestor manifestaţii, cei care l-au votat pe tânărul candidat din Bucureşti să opteze pentru ei, intrucât nici la Bucureşti nu a contat candidatul, cât echipa de voluntari ( ???!!!) – adică şi eu, carevasazică, să rămân fără coledzi, mă înţelegi, neicuşorule … despre acest gen de pericole latente vorbeam şi în articolul precedent, chiar dacă, de exemplu, interesul pentru alegerile europene – cele mai apropiate în timp la ora actuală –  este cotat în prezent cu aproximativ 30% intenţie de vot (şi tare mi-e că realitatea este şi mai crudă).

Iar în cazul presupuselor amendamente la Legea Roşia Montană (şi bine au făcut reprezentanţii diferitelor ONG-uri că au refuzat să participe la acel simulacru de consultări) există, într-adevăr, riscul ca orice propunere legislativă sau de amendare a legii care bântuie la ora actuală culoarele Parlamentului să fie trecută cu vederea de autorităţi, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul legii urbanismului. La aceasta se adaugă frustrarea de a-i legitima exact pe cei cu care, în fapt, eşti pe poziţii diferite. De aceea insist asupra faptului ca toată această mişcare de tipul Occupy să devină una mult mai amplă şi profundă, o campanie de educaţie urbană şi civică. Ce faci până la urmă cu clasă politică care nu se lasă reformată? O schimbi. Cu totul. Iar pentru asta trebuie să construieşti la firul ierbii pe de o parte şi să îţi aperi drepturile la nivel european pe de alta.