Îngrijorări de protestatar: Duminica a 3-a pentru Roșia Montană

Azi l-am trezit pe Prâslea cel de 4 ani să prindă micul dejun la grădiniță. Copilul a oftat trist, s-a foit de pe o parte pe alta și s-a hotărât că vrea totuși să-l prindă. Era obosit. Pentru că ieri a mărșăluit, „cot la cot” cu oamenii mari, peste 10 km. Sigur, o parte a mers pe umeri, să vadă mai bine. Dar s-a trezit și a plecat la grădiniță scandând cu zâmbet larg: U-niți Sal-Văm Ro-șia Montană! U-niți Sal-Văm Ro-șia Montană!

Între energia lui și descumpănirea mea, el după prima, eu după a treia, duminică de protest, îmi număr în gând îngrijorările:

1. Zâmbim prea mult. Și noi, și toți oamenii ăștia frumoși și deștepți care ieșim, duminică de duminică, tot mai mulți în stradă, zâmbim prea mult. Nu suntem încruntați, nu suntem îndurerați. Nu comunicăm cu fețele noastre toată furia, indignarea, frustrarea, nemulțumirea pe care le simțim.  Noi zâmbim. Iar îngrijorarea mea e că cei de pe margine, cei care stau în casă și ne văd de la balcoane, cred că ne distrăm. Că ne-am plictisit acasă. Ei, cei care gândesc numai pentru mâine, pentru că au salarii mici, pensii mici, nu au joburi, sau pur și simplu îi cred pe Ei, ei cred că noi ne-am săturat de prea mult bine, că noi avem joburi, confort și acum facem fițe.

Ei nu știu că noi zâmbim pentru că ne bucurăm că, într-un final ne mișcăm, că le putem arăta că masele pot fi „de catifea”, că suntem mândri de toată energia pe care o aducem cu noi.

2. Cerințele noastre se înmulțesc. Apar unele politice, iar noi nu am pornit un demers politic. Eu ies în stradă ca să opresc o atrocitate asupra mediului și un abuz la adresa statutului cetățeanului versus corporație. Eu ies pentru că Vrem natură, nu cianură! și pentru că Nu corporația face legislația! Din păcate, experiența mea de PR îmi spune că forța mesajului meu se diminuează cu cât el e mai lung. Cu cât cerem mai multe, cu atât esențialul e mai diluat. Cu cât esențialul e mai diluat, cu atât e mai ușor de ocolit. Cred că nu putem rezolva cu o ieșire în stradă, 24 de ani de guvernare incompetentă.

3. Nu avem lideri. Unii spun că asta demonstrează cât suntem de autentici. Cât suntem de inteligenți și de motivați intrinsec. Eu mă gândesc doar că asta înseamnă e că e mai greu de pornit un dialog. De la Ei, știm cine merge la TV și știm și cine merge să salveze minerii. De la noi, e mai greu să se identifice o emblemă pe care să o asculte și cei care ne văd doar la televizor. O voce care să spună cu argumente raționale ceea ce noi strigăm afară.

4. Cauza noastră e aproape romantică. Și nu în sensul romanțios, ci pentru că milităm pentru (aproape) o abstracțiune. Asta îi face pe cei care s-au obișnuit să gândească în paradigma Interesului, Scandalului, Scenariului, să afirme că ceva trebuie să fie în spate: suntem manipulați. Cineva vrea să obțină ceva, cei mai cu energie dintre noi sunt de fapt plătiți.

5. Suntem întrebați, retoric, ce soluție avem noi pentru bieții oameni fără locuri de muncă. Ca și cum Guvernul acestei țări și-a epuizat absolut toate resursele în a găsi o soluție, iar cea mai bună e cea cu RMGC. Ok, pe mine mă enervează rău treaba asta. Pentru că eu am învățat mult marketing, suficient cât, dacă-mi dă cineva pe mână o localitate, să pot face din ea un produs, o strategie de produs. Dar nu de asta am ieșit să strig că nu vreau cianură. Ci pentru că nu vreau cianură. Sunt așa de mulți oameni deștepți care tot spun că se pot crea soluții, iar Ei, cei pe care încercăm să-i facem să ne audă, ne întreabă retoric Ce soluție dăm noi? Ca și cum n-ar prea da cianura din mână pe turismul de pe gard.

Ar mai fi că mă dor picioarele, că nu apuc să gătesc duminica pentru săptămâna care începe, că nu apuc să lucrez, nici eu și nici tatăl lui Prâslea pentru că seara, după protest, picăm rupți, iar la noi în familie se lucrează de obicei până noaptea… Ar mai fi și că duminica viitoare nu vom fi în Cluj să protestăm, și că dacă numerele noastre încep să scadă, vor spune că începem să ne calmăm. Și vor continua să ne ignore.