Ecologiștii, minerii și economia politică

Problema exploatării de la Rosia Montana pare să se contureze într-un fel de fenomen social total al României post-decembriste.

O mișcare cu teme și preocupări ecologiste a fost în stare să scoată în stradă, la un moment dat, 20.000 de oameni în București. Lucrurile păreau să se fi terminat, cel puțin pe moment, uimitor de repede, chiar abrupt, cu victoria manifestanților. Între timp, însă, minerii, echipați cu lămpașe, s-au blocat în mina-muzeu din Roșia Montană. Odată “eliberați” de acolo, prin intervenția personală, face-to-face, a primului ministru, lumea cînta și dansa, organizat, pe ritmuri populare. Să auzi tot repertoriul “Noi sîntem români…”, “C-așa-i românul…” mixat, sinestezic, cu culorile Gabriel Resources și cu strigături amintind de mineriade – are un efect straniu și ne-explicabil, în totalitate, prin prostie sau/și manipulare. Roșia Montană a catalizat apariția unei imagini ce, rapid încropită, aduce la un loc contradicții jucate pe un parcurs istoric de peste douăzeci de ani.

Faimosul “Nu ne vindem țara!” din anii 1990 a fost în strînsă legătură cu transformarea capitalului politic și social socialist în capital adevărat, post-socialist. Între cele două a existat, însă, o minimă distanță și o încercare de a acoperi legăturile prea evidente – chiar un fel de diviziune socială a muncii de îmbogățire. Oricum, trebuia un pic de investigație și un fundal istoric ca legăturile astea să apară la lumina zilei. Acum asistăm la o concentrare temporală în care privatizările și devalizările statului joacă, pe față, pe aceeași scenă cu salvarea națiunii, Avram Iancu, Furdui Iancu și Sava Negrean Brudașcu. La Roșia Montană, “Nu ne vindem țara!” se aliniază, cuminte, lîngă reprezentanții și culorile Gabriel Resources.  Cîntarea României, din anii 1980, se poziționează lîngă tranzacțiile dubioase și recente de pe bursă.  Sau, ca să re-formulez descrierea unui prieten: anii 2000 sînt la fel ca anii 1990 din perspectiva anilor 1980, în care trăim acum.

Ceea ce este pe cale să se întîmple la Roșia Montană pare legat de o serie lungă de escrocherii – asemănătoare cu modurile în care se fac astfel de exploatări extractive prin unele țări africane. Acțiuni umflate prin jocuri politice și cumpărarea de licențe și expertiză și apoi re-vîndute pe bursă, acorduri ce prevăd despăgubiri oneroase, distrugeri ireperabile ale vieții locale și bani (mulți) creați din aur și, mai ales, din zvonuri despre aur. Toate acestea țin de deliciile și contradicțiile capitalismului global în formele lui cele mai volatile.

Pe cealată parte, România este o țară fără partide ecologiste, fără o tradiție de proteste sau mișcări bazate pe conservarea sau protecția mediului. Toate țările din jur au ceva mai multă istorie de activism ecologic – inclusiv fosta Uniune Sovietică unde, în afară de cîteva mari manifestații în epoca glasnost a existat un soi de mișcare activist-științifică de rezistență, cu mult înainte de căderea comunismului (legată de așa numitele zapovedniki sau parcuri naturale).

Temele ecologiste funcționează uneori ca umbrelă, ca intermediar, pentru acțiuni politice. Comentariile despre societate, putere, cultură sau responsabilitate (individuală și colectivă) pot fi făcute, cu riscuri mai mici, dinspre teme și probleme ecologice, de mediu. Riscurile sunt mai mici, atît pentru cei ce susțin acest discurs “alternativ”, cît și pentru autorități – ce își pot permite să ignore (sau chiar să folosească) poziții marginale și fără potențialul de a pune în vreun pericol structura economico-politică. Uneori acestea sînt un soi de supapă, de arenă de negociere sau de control indirect a lumii academice, studențești sau a formelor “alternative” de organizare. Mișcările ecologiste beneficiază de avantaje și dezavantajele unor acțiuni ce au efecte politice prin chiar declararea lor ca existînd în afara politicii obișnuite. Mitingurile anti-exploatare minieră din România au reușit, pînă acum, să exploateze la maximum această ambiguitate.

“Uniți, salvăm Roșia Montană!” părea să fi cîștigat o luptă politică importantă împotriva guvernului corupt, a corporațiilor și cianurilor sub privirile destul de blînde ale jandarmilor. Vechii (din iarnă) lideri din Piață s-au agitat un pic – dar nu suficient de subtanțial și de televizual ca să primească, ca înainte, poziții prin guvern sau locuri de făcut cîrciumă în foste case conspirative DIE din centrul capitalei. Între timp, lupta pare departe de a se fi încheiat, în fața unor vechi complicități financiare și, ceva mai recente, calcule electorale ale politicienilor autohtoni.

Strigătura devenită, după mai mult de trei săptămîni, familiară, are, însă, un ecou neliniștitor. Sună, enervant, a “Salvați Vama Veche!” Este, la o primă și un pic răutăcioasă vedere, un fel de îndemn la blocarea istoriei unei zone, a unui peisaj. Un anumit fel de oameni – de obicei urban și din zona (fantasmatică) a clasei de mijloc – își recuperează identitatea salvînd și patrimonializînd în jurul lor.

Există, însă, și un cadru mai larg în care se constituie proiectul identitaro-salvaționist și care poate crea o complicitate sau chiar un fel de co-responsabilitate între foștii mineri și actualii manifestanți. Zonele salvate sau salvabile sunt, de obicei, foste zone industrializate – sau beneficiind de posibilitatea muncii în industrie – ce au suferit o cădere totală, radicală. Județele Alba și Hunedoara – cu o foarte puternică industrie extractivă și metalurgică – sunt, astăzi, lipsite de orice activitate. În 2006 toate minele din România s-au închis. Oamenii supraviețuiesc din agricultură de subzistență, animale crescute în număr tot mai mic, tăierea pădurilor private, comunale sau a composesoratelor și migrație. Pensiile primite pentru munca în fosta industrie sau agricultură socialistă sînt foarte importante pentru vîrstnicii ce predomină în sate și singurii ce fac afaceri și se descurcă sunt primarii și mica clientelă ce o pot forma în jurul lor.

În fața acestui peisaj devastat și fără mari speranțe apare o utopie a dezvoltării soft. Zonele acestea au, se spune, patrimoniu – istorie, natură și tradiții. Cu un pic de voință și – mai ales – o schimbare de “mentalitate”, un nou fel de dezvoltare poate să apară. Cea bazată pe turism. Natura, salvată din ghearele industriei socialiste de mecanismele pieței liberale, poate fi, în același timp, pusă din nou la treabă și păstrată (aproape) neatinsă datorită privirilor (taxabile) ale celor dornici să vadă și să simtă patrimoniul local. De data aceasta, natura, îngrijită de instituțiile potrivite – academice, ecologiste, dar și comerciale – se poate integra pe piață și produce dezvoltare și profit prin simpla sa existență. Problema este, însă, că această “simplă existență” trebuie construită cu eforturi destul de mari. Este nevoie de infrastructură, de inventare de povești, produse, trasee, peisaje, clădiri și, inevitabil, oameni. Oameni de-ai locului ce trebuie să își “schimbe mentalitatea” tocmai ca natura să poată apărea ca neschimbată – patrimoniu și peisaj turistic.

Disputa Roșia Montană – pro sau contra exploatare, se desfășoară pe fundalul tensiunii dintre dezastrul produs de dezindustrializare, migrație și îmbătrînire și promisiunile, în general neonorate, ale dezvoltării de tip “turistic” – ce este precară, inegală și lentă și se întîmplă, paradoxal, mai mult în marile orașe. Peisajul dezolant și utopic – al minelor oprite, industriei distruse, proiectelor turistice neîncepute, marilor orașe urîțite și a crizei continue atît a fostei clase muncitorești cît și a mereu emergentei clase de mijloc – îi înfrățește, neștiut, pe manifestanții ecologiști din București și Cluj cu minerii blocați în minele-muzeu din Apuseni. Nu sînt două Românii, cum unii politologi sau chiar sociologi (re)descoperă mereu citind sondaje. Sînt mai multe dar cu aceeași economie politică.