Din Parcul Zuccotti în Piața Universității: Protestatarii cer să fie ascultați

“Noi suntem cei 99%”

Era o după-amiază toridă de sfârșit de iulie. Bancherii de pe Wall Street, cot la cot cu grupurile interminabile de turiști, umpleau până la refuz străzile din Lower Manhattan. Mergeau grăbiți înspre cele câteva restaurante și cafenele din districtul financiar pentru un prânz de lucru rapid (power lunch) sau un meniu “la pachet”, care să nu le mănânce prea mult din timpul de lucru prețios.

Peste drum – în parcul Zuccotti – înconjurați de pancarte de carton și steaguri galben-fosforescente, mai mulți tineri stăteau pe bănci și pe jos. Erau mult mai puțini decât acum doi ani, când pe 17 septembrie au organizat primul protest masiv Occupy Wall Street, cu puternice ecouri în  multe orașe din SUA și din întreaga lume.

Mișcarea OWS, inspirată de Primăvara Arabă, a adunat în stradă mii de tineri care au protestat împotriva influenței corporațiilor – în special a marilor conglomerate financiare – asupra clasei politice și a sistemului democratic. Protestatarii au mărșăluit pe străzile din jurul faimosului taur Wall Street și și-au arătat indignarea față de lipsa asumării responsabilității băncilor pentru criza financiară, care a afectat profund viețile cetățenilor de rând. “Oamenii sunt mai importanți ca profitul”, “Luăm taurul înapoi”, “Noi suntem schimbarea pe care o vrem în lume” au fost doar câteva din mesajele inscripționate pe pancartele manifestanților.

“Atunci ne-am strâns cu miile și am ocupat parcul Zuccotti mai mult de o lună. Primarul Michael Bloomberg a reușit să ne evacueze în noiembrie 2011, dar ne-am împărțit în mai multe grupuri și chiar dacă suntem mai puțini, venim aici în fiecare zi”, mi-a explicat una dintre protestatare, purtând un tricou cu Occupy Sandy.

“Dupa doi ani, Occupy nu a murit. Avem mai multe grupuri de lucru în desfășurare, care se ocupă cu furnizarea de asistență socială locală în diverse orașe, ajutoare pentru victimele uraganului Sandy de anul trecut (Occupy Sandy), eliminarea datoriilor medicale pentru mai mulți pacienți (Strike Debt) și alte asemenea activități.”

O astfel de mișcare, desprinsă din Occupy Wall Street, este și 99 Rise. “Denumirea e inspirată de cunoscutul slogan We are the 99% (Noi suntem cei 99%)”, mi-a spus Guido Girgenti, unul din inițiatorii 99 Rise. În cămașa albă și blugi, Guido părea mult mai matur decât colegii lui de generație. Și totuși, la 21 de ani, era mult mai tânăr decât majoritatea liderilor de organizații non-guvernamentale. Însă Guido nu dorea să fie numit lider. 

“Suntem o comunitate deschisă de studenți și tineri, fără o structură ierarhică. Oricine ni se poate alătura, crește alături de noi și deveni un lider în propria sa comunitate. Prin acțiuni directe, non-violente, vrem să-i facem pe politicieni și pe reprezentanții noștri responsabili în fața cetățenilor și nu a marilor corporații. Împreună, vrem să-i determinăm să elaboreze legi care să nu-i favorizeze pe cei puțini, ci să fie în beneficiul tuturor.

Democrația noastră este într-o criză profundă, pentru că cei mai bogați 1% au o influență disproporționată asupra clasei politice și a procesului democratic. Prin finanțarea campaniilor politce și lobby-ul masiv, ei corup și distorsionează procesul politic în interes propriu. Nu contează ce partid câștigă alegerile, ei ies oricum în avantaj pentru că sponsorizează toate partidele politice. Vrem să facem publicul larg conștient de această problemă și să eliminăm finanțările masive ale corporațiilor (big money) din circuitul politic. Vrem să ne cerem democrația înapoi.”

L-am urmat apoi pe Guido în Union Square, la o manifestație a lucrătorilor din restaurantele fast food, susținută de OWS. Acolo, într-o mulțime pestriță formată din oameni de diferite vârste și etnii, am fost asurziți de scandările protestatarilor “We can’t survive on $7.25 (Nu putem supraviețui cu 7.25$)” sau “Poverty wage has got to go (Salariul sărăciei trebuie să dispară)” pe ritm de tobe și saxofon. Sutele de manifestanți, angajați ai fast-food-urilor, și-au părăsit locurile de muncă și au demonstrat timp de câteva ore împotriva salariilor mici și a condițiilor de muncă pe care le considerau inumane. “Vocile noastre sunt mai importante decât banii lor!”, a strigat un protestatar care purta steagul galben-fosforescent Occupy Wall Street.

“Nu corporația face legislația”

La două luni și 8000 de km distanță, în Piața Universității, mă aflam în mijlocul altei mulțimi asurzitoare. “Uniți salvăm Roșia Montană!”, “Nu corporația face legislația!” răsuna din toate colțurile pieței, alături de zgomotul peturilor lovite de asfalt sau agitate în aer. Proiectul de lege privind exploatarea de la Roșia Montană, precum și atitudinea inconsecventă a guvernanților a reușit ceea ce nici tăierile bugetare ale guvernului Boc, nici creșterea TVA-ului la 24% sau alte măsuri de austeritate nu au putut să facă: să scoată în stradă aproape 20.000 de oameni în București și în mai multe orașe din țară și din străinătate.

După ce au “ocupat” Piața Universității, manifestanții au pornit înspre Piața Victoriei, formând o coloană imensă și blocând bulevardul Magheru și Piața Romană. Au protestat timp de peste o oră în fața sediului Guvernului, după care au revenit la Universitate. Acesta a fost primul protest de pe 1 septembrie, pe care politicienii și presa îl considerau un eveniment izolat, organizat de câțiva ecologiști și “hipsteri”. Dar spre surprinderea multora, protestele nu numai că au continuat timp de patru săptămâni, dar au devenit din ce în ce mai ample și mai vocale.  

Mai mult decât atât, au reușit să scoată din casă oameni de diferite vârste, categorii sociale și orientări ideologice și politice: de la ecologiști și activiști de stânga și de dreapta, la corporatiști, juriști, artiști, profesori, studenți și șomeri. Mesajele de pe pancartele agitate în aer sunt cea mai bună mărturie a acestei diversități a protestatarilor: “Corupția e cianură”, “Solidaritate”, “Politicieni și corporații: sunteți jalnici”, “Uniți salvăm Constituția României”, “Democrația e o minciună”, “Pentru o Românie guvernată de oameni, nu de politicieni”, “Jos capitalismul”, “Noi suntem aurul Romaniei”, “Ne-am trezit”, “Cât costă tăcerea ta?”, “Cetățean informat: jaf de 50 de miliarde de euro” și așa mai departe.

Alexandru Binescu este unul din acei protestatari profund nemulțumiți de proiectul de exploatare de la Roșia Montană și, totodată, de clasa politică românească în ansamblul său. Președinte al Asociației “București”, Alexandru este activist de mai bine de șapte ani. Echipat cu un steag și un tricou cu sigla “Salvați Roșia Montană”, el este unul dintre cei dintâi inițiatori ai campaniei împotriva mineritului cu cianuri la Roșia Monatana și ai promovării turismului în zonă.

“Am ieșit să protestez pentru că legea dată de guvern amenință însuși sistemul juridic din România. Prin declararea unui proiect care favorizează o firmă privată ca fiind de interes public, această lege este neconstituțională. Ea încalcă douăzeci de prevederi legale pentru a permite demararea exploatării miniere de către Roșia Montană Gold Corporation. Compania canadiană ar primi, de pildă, dreptul de a expropria în numele statului, de a distruge monumentele naturale și patrimoniul de la Roșia Montană. În cei 15 ani de când încearcă să pornească acest proiect, RMGC nu a reușit să obțină avizele legale, dar se pare că guvernanții fac tot posibilul pentru a facilita începerea exploatării”, a explicat Alexandru.

“Am ieșit în stradă pentru că noi nu am fost mituiți încă și nu vom fi niciodată, pentru că s-a încercat mușamalizarea acestei afaceri. Nici la televizor și nici măcar în ziare nu s-a spus nimic. Doar strada va scoate adevărul la iveală. Toți cei care au încercat să obțină aprobări pentru această companie sunt corupți, la fel și toate partidele politice care își urmăresc propriul interes și sunt împotriva noastra”, a spus Gelu Ghiță, un alt potestatar care a vorbit despre campania de lobby și de “cumpărare” a presei și a politicienilor de către compania RMGC.

no images were found

Acest fapt este cu atât mai important cu cât România nu a avut până acum o societate civilă în adevăratul sens al cuvântului. Caracterizată în literatura de specialitate drept o cultură fatalistă specifică țărilor Europei Centrale și de Est, România s-a confruntat cu o atitudine apatică și dezinteresată a cetățenilor ei. Aceștia, deși nemulțumiți de status-quo și de funcționarea sistemului politic, au considerat în general că sistemul nu poate fi schimbat și au preferat să se resemneze, sau chiar au încercat să profite de slăbiciunile sistemului în beneficiu propriu. Foarte mulți s-au ferit să se implice în activitatea politică și de legiferare din cauza unei neîncrederi cronice în clasa politică și a unei proaste reputații a politicii în general. Orice “politician” este automat privit cu suspiciune. Această lipsă de implicare este o cauză principală a calității îndoielnice a clasei politice românești, precum și a inexistenței unei veritabile societăți civile în România.

Din acest punct de vedere, orice “trezire” a conștiintei civice a românilor, orice reacție față de actul de guvernare și legiferare este binevenită. În cazul Roșia Montană, această reacție a unei societăți civile incipiente este importantă mai ales atunci când celelalte mecanisme democratice menite să asigure guvernarea în interes public, precum mass-media, instituțiile publice sau competiția între partidele politice eșuează.

“Primavara arabă”, “Occupy Wall Street”, “Los Indignados” din Spania, protestele din Grecia, Portugalia, Italia sau “Salvarea Roșiei Montane” din România sunt mișcări cu specific local, stârnite pe de-o parte de nemulțumiri cu caracter național, iar pe de altă parte de o anumită retorică și orientare a instituțiilor internaționale. Cu toate acestea, ele au ceva în comun: percepția că atât sistemele politce, cât și cele economice, au eșuat și că ambele sunt profund injuste. Tinerii protestatari din aceste țări și-au pierdut încrederea în buna funcționare a sistemului economic și chiar în democrație, pe care o consideră ca fiind “capturată de interese speciale”.

Neangajarea într-un dialog cu clasa politică provine din percepția că staus quo-ul nu poate fi schimbat prin mecanisme clasice democratice, precum votul sau participarea politică. Activitățile de protest și demonstrațiile, organizate în special pe internet și prin rețelele de socializare, sunt o expresie a frustrării resimțite de acești tineri chiar față de sistemul politic și electoral. Prin urmare, ei vor să se diferențieze cât mai mult de acest sistem și nu își doresc o organizare ierarhică bine structurată, condusă de un lider, sau o “agendă politică” clară. Rolul lor principal este de a critica și de a evidenția principale problemele economice și politce, de a influența opinia  publică și de a pune presiune pe politicieni. Este ceea ce Jürgen Habermas a denumit “puterea comunicațională” a societății civile descentralizate.

În cazul Occupy Wall Street și al mișcărilor sale adiacente, precum 99 Rise, tinerii protestatari au reușit să schimbe discursul public. Victoria din 2012 a lui Barack Obama, care a preluat o parte din criticile și cerințele OWS în campania sa electorală, sau alegerea recentă a lui Bill de Blasio drept candidat al Partidului Democrat la primăria New York-ului, evidențiază o mai bună cunoaștere din partea publicului larg a problemelor puse în discuție de protestatari.

În cazul Roșia Montană, după prima săptămâna de proteste, președintele PNL Crin Antonescu a declarat că partidul liberal va vota împotriva proiectului. La scurt timp după aceea, premierul Victor Ponta a dat de înțeles că proiectul va fi respins de Parlament, cerând demararea unei proceduri de urgență pentru votarea proiectului în ambele camere legislative. Cu toate că, ulterior, primul ministru și-a schimbat punctul de vedere, prin constitutirea comisiei parlamentare speciale, presiunea protestatarilor a fost în mod clar resimțită de politicieni.

Nu se poate ști unde vor duce aceste proteste. Însă câștigul lor principal constă în schimbarea mentalității publicului și a atitudinii politicienilor. Asemenea mișcării pentru drepturi civile din SUA, care a dus la dobândirea dreptului de vot pentru populația de culoare, scopul lor nu este de a veni cu propuneri politice sau legislative specifice, ci de a evidenția o “criză” politică, economică sau chiar morală. Transformarea lor în mișcări politice bine conturate necesită timp, precum și maturizarea și  consolidarea societății civile, mai ales în cazul României.

În ultimă instanță, se pun în discuție chiar fundamentele sistemului politic și ale democrației contemporane reprezentative, în care tinerii protestatari nu mai au încredere. Mulți dintre aceștia militează pentru o democrație cu mult mai multe elemente “participative” și “deliberative”, tendințe reflectate și în teoriile normative recente ale democrației.

Mențiune: Articolul se bazează pe două video reportaje. Primul, despre mișcarea Occupy Wall Street, a fost realizat la New York în cadrul unui proiect pentru New York Film Academy. Al doilea video despre Roșia Montană a fost filmat la București în timpul celor patru săptămâni de proteste împotriva exploatării de la Roșia Montană. Toate pozele de mai sus sunt realizate de catre autor, constituind secvențe din cele două video reportaje.