Hipster sau conservator? Despre protestul Roşia Montană

Am auzit pentru prima dată despre Roşia Montană de la bunica mea, care şi-a petrecut acolo, pe la sfârşitul anilor  30, o parte din luna de miere. Deci, nişte tineri cu oareşce dare de mână la vremea respectivă, alegeau să mearga, alături de un grup de prieteni, într-un loc ca Roşia Montană. Înseamnă că locul merita, nu? În aceeasi perioada, profesorul Nicolae Petrulian, fondatorul Muzeului de Geologie din Bucureşti, în 1932 bursier al statului român la Universitatea din Basel, susţinea un doctorat strălucit cu tema „Studii calcografice la zăcământul aurifer de la Roşia Montană şi în zăcământul de plumb şi zinc de la Herja-Transilvania – România.” Asta m-a şi făcut să fiu atentă atunci când, prin 2002, un fost coleg de doctorat, ce lucra pe studii de mediu, mi-a povestit şi mi-a arătat imagini din documentarea pe care o făcuse pe teren vreme de câteva săptămâni. Nici vorbă de prosperitatea şi liniştea despre care îmi vorbea bunica. Acum aveam de-a face cu multă corupţie, de la false promisiuni electorale, la intimidări la propriu (în vederea obţinerii propietăţilor la un preţ ridicol, chiar şi pentru o zonă rural-montană) şi la aservirea întregii prese locale, într-o formă sau alta, tocmai pentru a bloca accesul la informaţii alternative. Şi de atunci am urmărit fenomenul cu destul de multă atenţie, chiar pe vremea când acest nume nu prea crea reacţii decât în rândurile celor direct implicaţi sau al unor cercetători din domeniul ştiinţelor mediului, cum era acest amic al meu.

Despre Roşia Montană a început să se vorbească cu mai mult interes, ba chiar să fie menţionată în presa independentă (en fin, folosesc şi eu aceasta sintagmă, deşi priveam cu o strângere de inima reclamele cumpărate pe bani mulţi în multe dintre publicaţiile centrale serioase), de prin 2006. Ştiu, pentru că m-am ocupat, printre alţii, de organizarea primului Simpozion de Sculptură Monumentală, desfăşurat în acel loc, tocmai în ideea de a marca, într-un fel simbolic şi nu numai, importanţa culturală şi istorică a zonei. Artişti din Japonia, Olanda, Argentina, Canada, Egipt, Franţa şi România aveau să lucreze, timp de trei săptămâni, la blocurile de piatră amplasate special pe dealurie de la Roşia, sculpturile rezultate devenind un memento artistic şi un semnal de alarmă pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă exploatarea minieră la suprafaţă ar fi devenit funcţională. Tabăra era pusă sub oblăduirea Academiei Române şi a altor câteva instituţii publice şi private de cultură şi academice din România, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii „binevoitori” din zonă să taie curentul în zona în care se derula evenimentul – de ce? Cum să lucrezi nişte blocuri imense de piatră fără polizor? Simplu şi eficient, din păcate.

Asta însă nu i-a facut pe micul grup de entuziaşti să demobilizeze – cu o încăpăţânare şi dedicaţie demne de invidiat au continuat, an de an, să organizeze diferite evenimente locale, şi în speranţa de a putea înscrie Roşia Montană în patrimoniul mondial UNESCO, un proces destul de anevoios şi de lungă durată. Şcoli de vară, ateliere, conferinţe, expediţii de documentare au avut loc în fiecare an, fie că vorbim despre  proiectul „Pe drumuri romane, în Ţara Moţilor” sau despre „Restaurare monumente şi situri”, iniţiate de asociaţia franco-română Rencontres du Patrimoine Europe. Din nou, ştiu, pentru că am făcut parte din echipa de organizare în fiecare an, cum tot în fiecare an participam la vernisajele expoziţiilor cu fotografii realizate în această perioadaă. Şi când mă bucuram dacă la aceste reuniuni participau câteva zeci de oameni, în afara de cei de la RPER sau Alburnus Maior.

Ştiu că nu pare mare lucru să organizezi evenimente cu caracter mai curând academic, chiar dacă cu o componentă civică. De aici poate şi mirarea multora dintre prietenii mei care, în ultimele săptămâni, au ieşit în stradă sub sloganul „Uniţi, salvăm!” şi care nu au înţeles atitudinea mea, de a sta deoparte de această dată. Şi când spun că am stat deoparte, înseamnă că nu am ieşit în stradă, cum am făcut-o de atâtea ori în trecut, pentru mize aparent mai puţin importante şi cu şanse mult mai mici de reuşită. Asta nu înseamnă că nu am urmărit cu interes derularea evenimentelor pe reţelele de socializare, că nu am citit cam tot ce s-a scris despre acest subiect şi că nu am dezbătut îndelung, cu diverşi prieteni, ceea ce apărea din minut în minut pe diverse canale de comunicare.

Şi, recunosc, am fost şi eu un pic mirată de amploarea pe care au luat-o aceste manifestaţii. Şi, din nou, m-am bucurat, chiar dacă undeva, într-un egoism oarecum explicabil, îmi spuneam „unde erau aceste mii de oameni până anul acesta?”, când multă energie, imaginaţie şi putere de convigere erau consumate pentru a aduna un public de câteva zeci de persoane la evenimentele dedicate sitului de la Roşia Montană sau de a strecura un comunicat de presă pe această temă. Unii vor spune că este frustrarea celui căruia nu i-a ieşit un proiect. Posibil. Mai ales că manifestaţiile s-au transformat, încet, încet, într-un veritabil fenomen social. Şi aici am vrut să ajung, mai ales după ce am citit poziţiile pro şi contra modului în care decurg aceste evenimente dar, mai ales, asupra impactului pe care acest fenomen (pentru că este, într-adevar, un fenomen) îl are sau, mai bine spus, l-ar putea avea, la nivelul societăţii româneşti. (în timp ce scriu aceste rânduri, sunt asaltată pe Youtube, înainte de a ajunge la muzica dorită, de un mini-clip în care îmi sunt explicate beneficiile exploatării miniere de la Roşia Montană – asta da agresivitate mediatică!)

Roşia Montană a reuşit să creeze o imagine, chiar daca blurată, pentru că a fost developată prea repede, şi să strângă laolaltă câteva poziţii şi chestiuni care se întind de-a lungul a câteva decenii. Prima şi cea mai importantă este respectul faţă de domnia legii – asta e reieşit, încet şi mai timid la început, din sloganele protestatarilor. Chiar dacă încă nu foarte bine conturat, cel puţin din punctul de vedere al standardelor sociologice, există în Bucureşti şi în multe alte oraşe din ţară un strat de mijloc care încearcă să îşi (re)dobândească o identitate urbană ca cetăţeni implicaţi în spaţiul public. Aceasta ar fi prima identitate, comună celor care au continuat să se adune, în fiecare weekend, în zonele centrale şi nu numai din diferite oraşe.

Şi mai spun ceva, pentru care probabil că unii mă vor critica, chiar dintre prieteni – să nu uităm că zecile mii de oameni care au ieşit pe stradă şi au ales să îşi arate dezacordul cu faptul că domnia legii a fost încălcată sunt totuşi o minoritate. O privire, chiar sumară, pe sondajele de opinie din primavară-vară ne arată mulţumirea faţă de actuala guvernare este constantă şi la cote destul de ridicate, că oamenii îşi doresc ce îşi doresc de 20 de ani încoace – locuri de muncă, salarii şi pensii mai mari, taxe şi impozite mai mici – adică exact caracteristicile unui stat asistenţial, şi indică o societate marcată de un puternic clivaj urban/rural, în care spaţiul public este doar timid populat (cel puţin până acum trei săptămâni) de o categorie socială etichetată ca fiind „hipsteri”. Au fost descrişi, cu umor şi un bun simţ de observaţie în alte articole, aşa că nu am să insist asupra descrierii, ci doar a faptului că intră într-o bună exemplificare a teoriei etichetării, căci, în realitate, publicul care participă la manifestaţii este mult mai diferit. De aceea am spus că ei aparţin, cel puţin teoretic, unui strat de mijloc. Dar există o multitudine de nuanţe aici. Ceea ce este important însă este că s-a încercat şi, până în acest moment, s-a reuşit, o revendicare a spaţiului public, cel pe care multe alte locuri din lumea asta îl au. Spaţiul public are înţelesuri diferite în filosofie, sociologie, ştiinţele comunicării, arhitectură, urbanism, ştiinţe juridice. Se confirmă ipoteza pe care o lansam cu altă ocazie, şi anume că există o legatură cauzală între dimensiunea critică deliberativă şi proliferarea extremă a tipurilor de spaţii publice urbane şi virtuale.

Cei care participă la dezbaterile despre Roşia Montană (fie că ele sunt politice, academice, ştiinţifice) se angajează, practic, într-un discurs public în vederea rezolvării disensiunilor de o manieră rezonabilă, un discurs în care auto-prezentarea nu este importantă, ci schimbul de întrebări şi răspunsuri, aserţiuni ce se bazează pe opinie şi raţiune, create de sfera publică. Mai mult, chiar limbajul folosit este acum  condiţionat de o reţea publică culturală, prin înţelesuri comune şi prin categorii exprimate simbolic, cum ar fi sloganul la care rezonează majoritatea participanţilor, „Uniţi, salvăm!”. Se poate spune astfel că limba este, în cele din urmă, o poartă a lumii, în care “numai cei care vorbesc au dreptul să tacă!”. Şi s-a format o multitudine de tipuri de public, ce se suprapun şi care îşi exprimă opinia cu privire la chestiuni de interes general – în acest caz, domnia legii, potenţată, în Bucureşti, de chestiuni colaterale (protestul bicicliştilor, deveniţi şi „cercetaşi” în timpul ocupării carosabilului, şi al celor care se opun eutanasierii câinilor fără stăpân), care au însă aceeaşi ţintă – sancţionarea autorităţilor care nu şi-au respectat promisiunile şi obligaţiile şi nici nu dau semne că sunt dispuse să se supună unui principiu cu caracter de pilon de susţinere în democraţiile funcţionale, cel de „accountability” sau, mai pe româneşte, de a da socoteală celor care i-au ales.

De aici şi surpriza creată de faptul că sfera publică impersonală, care până nu demult a generat o retragere în sine a indivizilor, cu vieţi incongruente, lipsite de raţionalitatea necesară creării unei sfere publice în sensul celei din Agora grecească, a fost lăsată deoparte, într-un demers al cărui declanşator a fost chestiunea Roşia Montană.

Formele de integrare socială au devenit astfel  manifeste în structura spaţiilor publice urbane din România şi din multe alte locuri de pe glob (un alt motiv de mirare pentru unii), astfel încât se poate pune problema dacă aveam de-a face, în acest context, cu dispariţia unui fenomen anomic sau pur şi simplu cu complexitatea societăţii sau cu un tip particular de solidaritate civică. Ceea ce spun eu totuşi este că interesele politice ale generaţiilor prezente se pot schimba în viitor, astfel încât ideile pe care le consumăm azi s-ar putea să nu mai fie la fel de apetisante mâine. S-a spus de către cei care se opun exploatării că tocmai în aceasta constă frumuseţea protestului – oameni cu interese şi preocupări atât de diferite, au lăsat diferenţele deoparte şi au ales să manifeste împreună. Dar este o diferenţă între « Uniţi, salvăm ! », « Nu corporaţia face legislaţia », « Roşia, Roşia, vine revoluţia », ca să dau numai câteva exemple. Ele denotă orientări politice extrem de diferite. Sunt mesaje polimorfice, încă lipsite de unitate, cu excepţia primului. Mai mult, unele dintre dezbaterile din mediul virtual şi de pe reţelele de socializare frizează uneori ridicolul, alteori te fac să te întrebi ce caută la un loc visători, conservatori, liberali, revoluţionari (deşi, nimeni nu se naşte protestatar, ca să îl citez pe un amic) şi naţionalişti. Cei din ultima categorie lansează déjà teme care nu mai au nimic de-a face cu cauza iniţială, cel mai probabil de a porni într-o eventuală cursă electorală – mişcările de acest gen au adus la putere, în multe cazuri din istorie, o noua elită conducătoare. Numai că acest gen de momente pot fi şi foarte periculoase – iar România nu are, din păcate, tradiţia Cehiei şi a Chartei 77 – mişcare de protest pornită de la o trupă rock underground (ştiu, am  mai fost atacată public pentru aceste aserţiuni, dar le menţin) şi este într-o poziţie mult mai dificilă atunci când este vorba despre crearea unor lideri de tipul Vaclav Havel, ca să mă rezum la acest exemplu. Este adevarat că naţionalismul garantează existenţa unei sfere publice în care găsim oameni care ne seamănă. Dacă democraţia se bazează pe principiul reprezentării interesului şi domnia legii, naţionalismul se bazează pe reprezentarea identităţii colective. Şi aici intervine riscul – chiar dacă folosind scurtături informaţionale, protestatarii sunt în cautarea unei identităţi colective, de locuitori ai cetăţii, ei nu trebuie să fie confiscaţi dincolo de aceasta graniţă, indiferent de tentaţiile ideologice, de multe ori subliminale.

Este foarte bine că oamenii învaţă să se asculte unii pe alţii, chiar atunci când au opinii diferite, că s-au înfiinţat grupuri de acţiune pe sectoare, într-un soi de organizare comunitară, că au început să pună presiune directă pe aleşii la nivel central. Dar este şi mai bine că au început să caute informaţii, să citească documente şi rapoarte, chiar dacă nu au experienţă pe politici publice. Că încearcă să compenseze atitudinea destul de jenantă a media românească prin contacte directe cu alţi cetăţeni, printr-o campanie pe e-mail (primesc zilnic astfel de apeluri, într-o campanie mult mai personalizată decât cea de acum un an sau doi) şi prin postarea, în timp real ,de imagini şi informaţii despre protest. Aici este, în fapt, punctul nevralgic, şi aici trebuie lucrat în primul rand.

Manifestaţiile din ultimele săptămâni nu au avut lideri clari, oricine cerea portavocea o putea folosi. Nu îndemn la ridicarea unui lider – este un fenomen care poate fi benefic, dar şi extrem de riscant, în acelaşi timp, cum ziceam mai sus. Dar aceasta este zona pe care trebuie să se lucreze. Chiar dacă mă emoţionez de fiecare dată când mă uit la zecile mii de oameni din Bucureşti şi alte oraşe, la comunităţile de români şi nu numai din întreaga lume care îşi lasă chestiunile personale deoparte şi îşi canalizează atenţia în acest protest, care atrage atenţia statului că a încălcat grosolan şi aşa destul de fragilul contract social existent, deci, chiar dacă emoţional sunt alături de ei, nu mă pot opri să nu mă gândesc că această frumoasă euforie nu poate dura o veşnicie. Aici este nevoie de organizare punctuală, cu ţinte clare şi cu obiective stabilite în câmpuri temporale pe termen mediu. Altfel, va fi păcat de atâta energie şi de eventualele rezultate de moment. Să nu uităm că, în timp ce în oraşe ca Berlin, Londra, Bruxelles, Amsterdam se practică squat-ul pentru a se impune în spaţiul public, la Bucureşti mesajul social vine, de ani de zile,  din partea ONG-urilor, a centrelor culturale şi artiştilor susţinuti de acestea, şi nu din partea autorităţilor (caracterizate, uneori, chiar de ostilitate). Celor din prima categorie le revine, şi de data aceasta, sarcina de a se organiza şi de a organiza acest public care a ales, la fel ca în nuvela lui Havel, să nu mai accepte în vitrina magazinului lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Şi, nu în ultimul rând, şcolii. Da, o să-mi spuneţi, sistemul educaţional din România este la pământ. Cam aşa. Dar … există şi profesori dedicaţi, există şi elevi şi studenţi dornici să afle lucruri noi, palpabile, nu numai din manualele de educaţie civică. Cu ei şi pentru ei trebuie lucrat. Aşteptările legate de aceste proteste sunt extrem de mari, dar în faţă este un drum lung şi aproape la fel de anevoios ca în urmă cu douăzeci de ani, chiar dacă în alt fel. Şi fără o educare a publicului, în mod formal şi informal, acest drum va fi tot mai lung. Trebuie proiecte concrete – energia şi imaginaţia folosite pentru a strânge fonduri, pentru a realiza bannere şi fluturaşi pentru protest pot fi folosite, în viitorul apropiat, pentru a crea materiale care să aducă laolalată, în şcoli şi facultăţi, în piaţa publică sau în parc, în cafenele sau în săli de spectacol, pe toţi menţionaţi mai sus. Sau, există iniţiative ca cele despre care vorbeam la început, care trebuie susţinute, ajutate să continue şi să se dezvolte.

Şi mai există, sau ar trebui să existe, şi o identitate a locuitorilor din Roşia Montană. Acum avem de-a face cu un clivaj destul de abrupt – pro sau contra exploatare. De ceea ce este nevoie, însă, de educarea acestor oameni, a câtor mai mulţi dintre ei, în spirit anterprenorial – nu este suficient să ai un peisaj mirific, case pline de poezie şi un potenţial muzeu aurifer – este nevoie de infrastructură, strategii de comunicare, contacte şi includerea în reţele naţionale şi internaţionale de turism cultural. Iar toate astea nu apar din neant. Aici pot interveni organizaţiile non-guvernamentale serioase, în colaborare, eventual, cu autorităţile locale, cele care pot accesa fonduri europene, lucru care nu s-a întâmplat până în prezent – dacă Cehia are şase proiecte regionale, şi tot cam pe atâtea în cooperare transfrontalieră pentru dezvoltarea tursimului cultural, România are unul singur, în colaborare cu Serbia şi, vă intreb, câţi dintre dumneavoastră aţi auzit de el?

Am asistat, în ultimele săptămâni, la deschiderea spaţiului public regăsit în traseele protestatarilor din diferite oraşe, spaţiu încărcat acum şi cu o semnificaţie politică – el este acum  locul disputei dintre actori privaţi, politici, respectiv publici dar şi un spaţiu de expresie artistică. Este bine că s-a întâmplat aşa şi că Roşia Montană a fost catalizatorul acestui fenomen social. Dar poezia şi efectele practice ale acestui moment se pot destrăma foarte uşor dacă nu se continuă într-un mod practic, cu grupuri ţintă clar stabilite, totul în ideea de a crea o nouă clasă de cetăţeni implicaţi. Şi, dacă vom avea parte de o participare civică conştientă de ceea ce vrea şi ce poate, vom avea, la un moment dat, şi o clasă politică mai decentă, care să respecte statul de drept şi care să ştie că este pusă acolo să servească şi nu să conducă.