Ereditatea…

sau cum altfel s-ar putea explica isteriza(n)ta periodică dosariadă, dirijată evident împotriva  anumitor indivizi sau individe, fie și după decenii, adică atunci când a venit comanda. Nu securismul a făcut comunismul, ci viceversa. Mai odios decât „brațul înarmat” a fost cel care i-a furnizat armamentul. „Vorbim” de ideologi și activiști. O poezie a vremii spunea că „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare”. Cert poetul nu era convins, poate nici conștient de premoniția sa. Dacă înaintașii noștri  făcuseră la un moment dat o nobilă obsesie din a proba continuitatea noastră (altminteri indiscutabilă datorită neolatinei pe care o rostim… încă), constructorii și moderatorii comunismului românesc, pot fi liniștiți, dincolo sau dincoace de templul Libitinei (pompe funebre), căci o bună parte din urmașii lor, ereditari sau nu, „râd la soare” azi, împlinind poetica și partinica profeție. După unele opinii, scuza acelora ar fi că „ei credeau”; nu e clar nici azi de ce numai unii aveau dreptul „să creadă”, iar alții nu.

Ei alcătuiesc astăzi falanga (până la legiune, totuși mai e…)  autointitulată societatea civilă; sunt cei pentru care „cine nu e cu noi e suspect”, deci trebuie îndosariat cu doctorat  (rimă involuntară) plagiat. Ceea ce e intrigant în toată această clică e faptul că mai ales în cazul „investigatorilor” nu se cunoaște ereditatea, cine sunt exact și de unde (pro)vin… Să te autodeclari practicant al jurnalismului onest, sponsorizat la comandă – nu aflăm niciodată de cine –  înseamnă cel puțin impertinență, obrăznicie, ticăloșie. E o probă a faptului că indivizii nu au nimic cu democrația,  fiind senecani, chiar dacă nu l-au citit pe filosoful din Roma care constata că „cu cât pălăvrăgești mai mult despre libertate, cu atât  mai mult dovedești că nu o ai”. Mai civil-românește spus: cu cât flecărești mai mult despre democrație,  cu atât dovedești mai mult  că nu îți pasă de ea. După o lecție și de occidentalizare, cei în cauză devin și mai mult depozitarii unui precept paideic din familie: numai noi avem dreptate, deci noi trebuie să conducem. 

O continuitate specific românească, dar nu de la Roma, s-a manifestat și în primii ani ai victoriei bolșevismului românizat, afirmându-se că legiunea Căpitanului merge înainte prin partidul comunist, neexistând deci motiv de tristețe… pentru unii. Nici pentru secretarul general împușcat de ai lui: „Secretare, dormi în pace,/ Partidul face din nou pași/ Prin ai tovarășilor demni urmași”. Deși „uitate”, sunt cunoscute și azi  situații în care doritorul de partid, petentul deci, îngenunchea, la propriu, în fața secretarului BOB, implorând înscrierea în rândurile Partidului Comunist Român. Cu atât mai civil e azi. 

În fine, prin comportament, dar și trecuți prin sauna occidentului, descendenții și acoliții lor întru onestitate reușesc să dea o nuanță epistolar-apostolică realității românești, adeverind cugetarea lui Petru: „Câinele se întoarce la borâtura lui și porcul scăldat se tăvălește în mocirlă”. 

Notă: nimeni nu își alege părinții. Dar moștenirea nu e obligatorie. Conform celor din vechime, ea poate fi acceptată adire hereditatem, sau NU. Într-o convorbire avută odinioară cu magistra limbii latine, pe care o numeam Marcia, veni vorba despre îngăduința față de morți, De mortuis nil nisi bene, Despre morți nimic altceva decât de bine. Numai că nu e îngăduința romană, căci vorbele sunt ale unui grec,  Chilon din Sparta. Iar Marcia m-a întrebat pe bună dreptate „dacă cineva a fost ticălos de ce să n-o spunem???”

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *