De demult, pe când ecranele tactile nu erau singurul cer contemplat de cei orbi, scrisorile erau urna în care se topeau zilele : aşternute cu o grafie inaccesibilă mâinilor noastre, ele erau clepsidra ce măsura un timp al educaţiei, al privirii şi al nostagiei.
Din acest ev al scrisorilor vine şi extraordinarul roman epistolar al lui Radu Petrescu. Asemeni jurnalului, ( cel care este textul din care toate vine şi spre care se întorc toate) scrisorile sale desfid ordinea pedestră a comunismului: cadenţa lor este cadenţa unei inimi care bate în ritmul frazelor cu care se confundă, simfonic.
Editate în urma efortului benedictin al Adelei Petrescu, devenite prin ȋngrijirea Ruxandrei şi al lui Ion Grigorescu un obiect de artă adăpostind ceva din fragila tenacitate a lui Radu Petrescu însuşi, scrisorile sunt un alt monument modelând posteritatea celui care a ales marginalitatea, spre a putea dura şi exista în text.
Iar caietele pe care Radu Petrescu le-a imaginat el însuşi, ca pe nişte rafinate volume artizanale, sunt întruchiparea acestei viziuni a paginii ce nu poate muri. Cu grafia lor impecabilă şi cu arhitectura lor doar în aparenţă modestă, ele sunt în contratimp cu elanul de uniformizare totalitară al epocii în care sunt alcătuite : în clipa în care le atingi un abur al respiraţiei se înalţă asemeni unui caier de fum şi se poate simţi în ele, trecător, mişcarea de retină a ochiului de demiurg.
Epistolarul lui Radu Petrescu este, prin longevitate şi prin pătrundere, unul dintre cele mai vaste ale literaturii noastre. El poate fi citit, înainte de toate, ca un desăvârşit roman al educaţiei privirii: din clipa finalului de adolescenţă şi până în pragul morţii sale, Radu Petrescu alege să trăiască în acest cosmos al literaturii, cu devoţiunea celui care ştie că adevărată sa viaţă este viaţă textului ce se hrăneşte din clipele sale trecătoare.
Roman al educaţiei privirii, epistolarul este oglinda în care se zăresc chipurile unite în mişcarea unei anamorfoze. De la student la funcţionarul modest, trecând prin profesorul de provincie, destinul pământesc al lui Radu Petrescu este unul al ratării aparente. Dar adevăratul drum este cel care se întrevede în adânc, asemeni unei răsfrângeri lichide: căutările artistului acordă sens trecerii sale.
Epistolarul este şi un roman al prieteniei şi al regăsirii. Ceea ce numim, cu o sintagmă tocită, “Şcoala de la Târgovişte”, este, înainte de toate, o solidaritate a afinităţilor elective. Scrisorile către MHS, Tudor Ţopa sau Costache Olăreanu sunt o parte din itinerariul prieteniei suprapuse peste un efort renovator estetic: recitite acum, epistotele sunt parte din complexitatea priviriilor însele.
Nu se află, în aceste scrisori ale lui Radu Petrescu, nimic care să tulbure curgerea flaubertiană a prozei sale. Arta şi viaţa sunt una şi în această unitate de ton şi de culoare se află temelia curajului său existenţial. Radu Petrescu nu a cunoscut ispitele celor tentaţi de parnasul oficial. Capodoperele sale se ivesc din acest sol al introspecţiei şi al îndepărtării.
Şi acest acest sol cel pe care îl dezvăluie scrisorile sale. Sunetul romanului epistolar convoacă perfecţiunea himerică a artei lui Radu Petrescu. Testament al privirii, corespondenţa sa este un templu ale cărui coloane comunică, muzical, în jocuri de şoapte şi de cer. Topit în text, Radu Petrescu se pierde în frazele vieţii sale, ca pe undele unei mări ce se întoarce spre sine, în rotire psihedelică de val.
