Din nou…,

ne putem întreba de ce consultările merg atât de dificil? Am abordat recent termenul dar îl reluăm din altă retrospectivă căci, cu atâtea consultări surdomute și implicit sterile, nu poți să nu te întrebi ce o fi cu ele, etimologic măcar? 

E destul de limpede că nu se vrea utilizarea corectă a termenului, astfel că din nou se intră în categoria „vorbim”. Și nu întâmplător ci pentru că asta e socoteala unora sau, mai exact a unuia, cu alții în dosul  lui. 

Lingviștii (post) moderni pun sub semnul întrebării termenul  – de ce să nu ne dăm interesanți – dar prefer să le dau credit celor din vechime care își cunoșteau limba mai bine decât noi, deși cert  încă nu aveau obsesia inteligenței artificiale, fiindu-le suficientă a lor, dată de zei. Latinii raportau verbul consultare, a consulta cu înțelesul de a cere o părere, a se sfătui (NU a se sfădi) cu cineva, a examina un izvor pentru a se documenta, la substantivul consul pe care îl defineau ca fiind „cel ce se sfătuiește cu poporul și senatul”. Deci consultarea era și ar trebui și azi să fie un schimb de sfaturi și opinii, ca de la egal la egal. 

Termenul a pătruns în română evident cu trimitere la latină. Pentru a pricepe mai limpede de ce consultarea actuală la noi (dar nu cred că alții ar sta mai bine) e prin voia unuia mai ales, să subliniem un aspect esențial: în Roma republicană erau întotdeauna doi consuli (consules) aleși concomitent pe un an de zile, aceștia fiind magistrații supremi ai statului (dar nu se considerau „speciali”!). Erau doi, cu puteri egale tocmai pentru a nu exista tentația înflăcărării cerebrale  pe care o dă o conducere unică. Inclusiv diriguirea  armatei era împărțită egal între cei doi, iar dacă unul pleca „dincolo”, cel rămas continua mandatul în calitate de consul sine collega. Deci nu se punea problema anticipatelor… 

În condițiile actuale în care echivalentul consulilor e singularul, adică un singur ales, consultarea nu poate fi decât dezechilibrată, falsă,  nereflectând structura electorală ci preferința întotdeauna suspectă a …  unicului. Adică neconstituțională. Avem astfel două variante: fie dialogul surzilor, fie între consultare și insultare. Ba chiar patru, nici una viabilă, pare-se. Dar tot vorba latinului: nil mirari de vreme ce în DEX lecturăm academica prostie conform căreia  consul „(în Republica romană era) titlul celor trei (sic!) magistrați aleși anual, care dețineau puterea supremă”. Opțiunea pentru un  număr variabil e aproape scuzabilă pentru o instituție culturală în care nimeni nu știe latină. Deci să nu avem pretenții de la … consultanții politici. În principiu, dacă toți și-au dat bacalaureatul, poate nu ar strica puțină poezie: „Plăcerile egale, egal vor fi-mpărțite”, deși  e limpede că alesul(-șii) nu crede în vremile aurite. 

Nu că nu am avea destui consuli, onorifici sau nu, onorabili în nici un caz, aleși nici atât, nefiind clar cu ce se ocupă în obscuritatea funcției. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *