Vedenia

Știi de ce plâng?

l-am întrebat, și răspunzându-mi singură,

că dacă plâng cât mă cațăr pe această

stâncă dură (care apropos este osul neamului meu),

atunci nu pot cădea de pe această stâncă dură

(care apropos este osul neamului meu)

că ar fi prea penibil să cad și să mai și plâng în același timp.

El a râs așa. În ziua aia vântul ne-a lăsat tăcuți și somnatici.

O să-ți scriu o poezie ca să te ucid în ea, am șoptit.

Dar el mi-a reamintit că oricum

sunt făcută după chipul și asemănarea Domnului.

Într-adevăr la mine în casă se află o carte poștală

pe care scrie “iubește tot ce se întâmplă” dar pe vremea

când am cumpărat-o nu știam încă ce mă paște.

Nu recunosc nimic în această conversație cu zeul dispus

la vorbă, îmi verific doar reflecția în verzuia însorire

pescărească, ia te uită, zeule, tu ai știut că sunt așa drăguță?

Apoi mă sui în scorbură până la cer

ca să mă feresc de vânturi primejdioase

și să admir miracolul nașterii:

n-am dorințe multe dar sunt destul

de groaznice cele pe care le am,

să nu mai fie lumea asta atât de

pe dos și extrauterină sau

timpul să fie un bumerang

în loc de o săgeată.

Degeaba tu visezi petale grase

din aur tămâie și violete pe deasupra,

nu trebuie să îți spun altceva

decât o pildă de la mama mea:

cei plecați sunt parte din viață noastră

până mai suntem și noi pe acest pământ

apoi ne vom reîntâlni

sunt sigură