Ghipsul roz

Intr-o zi la începutul lui decembrie, simțindu-mă activă, am hotărât să verific o bară pneumatică fixată sub duș. Și, în acest scop, am pășit în cadă. Numai că m-am împiedicat de cadă și, ca să nu cad, m-am rezemat cu toată greutatea pe peretele din fața mea cu palma mâinii drepte. Cum a zis doctorul arab la care am ajuns după vreo oră, „ați căzut pe perete, nu pe jos!”. La examinare toate degetele se mișcau, totul părea normal, dar radiografia a zis că era totuși o crăpătură și am fost trimisă la spital să mi se pună un ghips.

După multe ore de așteptare, timp în care mi se făcuse, foame, sete, somn și multe altele, a venit un doctor care m-a examinat și a zis „nu-i rău”, va veni cineva sa-mi pună un ghips. După altă interminabilă așteptare, a venit un tip gras cu figură blândă și veselă, care s-a prezentat: „Eu sunt Yuri și vă aranjez ghipsul imediat”. Eram pe coridor, el a zis că mi-l pune chiar acolo, pe coridor și, cum eram  deja leșinată de oboseală, nu mai conta decorul din jur. Tipul m-a umplut de un praf alb pe haine, a rulat ceva tot alb în jurul brațului, mi-a lăsat cotul afară, în două minute era gata. După care mi-a spus, cu un zâmbet cald și un puternic accent rusesc:

„Acesta e doar un ghips provizoriu, mâine dimineață la 6:30 mergeți la spitalul cutare (foarte departe), acolo sunt specialiștii care o să vă pună ghipsul definitiv.”

„Cum adică definitiv”? am sărit eu.

„Adică doar pentru șase săptămâni, zice, nu pentru toată viața!”

„Doar pentru șase săptămâni! am mormăit. Dar de ce așa devreme dimineața?”

Youri, iarăși plin de amabilitate, zâmbet și accent rusesc: „Păi ei pun în ghips numai între 6 și 7 dimineața”.

A doua zi m-am sculat la 4 și, încetișor din cauza ghipsului, m-am arajnat și comandat un taxi. Drumul cu taxiul m-a dus exact la „Clinica de fracturi!”.

Sala de așteptare, plină ochi. Zeci de oameni așteptau. Mi-a venit rândul surprinzător de repede , un doctor a spus „n-aveți nevoie de operație, numai un alt ghips”.

„Altul?” m-am mirat eu.

Cum doctorul deja ieșise din încăpere, tehnicianul, un asiatic mititel și vioi mi-a răspuns:

„Da, unul mic, ușor, elegant, o să fiți foarte mulțumită! Văd că aveți o bluză roz, puteți cere un ghips roz”.

Mă gândeam: „Ce înseamnă diferența între culturi: asiaticului îi arde de glume la 7 dimineața, europeanul le preferă seara! ” Gândul meu s-a dovedit a fi fostin corect, asiaticul nu glumise: de cum ce am intrat în camera unde era cel care urma să-mi pună noul ghips,  prima întrebare care mi s-a pus a fost:

„Ce culoare de ghips doriți?”

„Aveți mai multe culori?” m-am minunat eu.

„Sigur avem toate culorile”

„Chiar și roz?”

„Da”.

Tehnicianul, un artist, mi-a tăiat ghipsul temporar alb și a lucrat ca un sculptor, mi-a aranjat un ghips roz grațios, care s-a întărit imediat, era mult mai ușor și mai mic decât primul. Întreb: „am voie să conduc mașina?”. Mi se spune că nu am voie, pentru că, dacă ferească Dumnezeu am un accident, atunci se consideră vinovat doctorul care nu mi-a interzis să conduc. De ridicat cu dreapta, maximum 1/4 kg, altfel se rupe osul mai rău și am nevoie de operație. Dar la computer pot scrie dacă nu mă doare (mă durea serios!)

Am ieșit, în sala de așteptare erau alți pacienți, toți cu ghipsuri albe. Am rugat pe cineva să-mi facă o poză cu ghipsul cel roz. Domnul respectiv a acceptat imediat și, în  momentul în care am ridicat mâna învelită în roz, ca să se vadă bine în poză, toți pacienții l-au observat (poate pe ei nu-i întrebase nimeni ce culoare doreau) și s-a creat o bună dispoziție generală. Cel mai vesel era fotograful, care și-a îndeplinit cu mare bucurie sarcina, iar ceilalți comentau și râdeau, așa că în acea poză, pe care am intitulat-o La vie en rose, râdeam și eu.

Peste trei săptămâni m-au chemat la control la 7 dimineața. Din cauza furtunii de zăpadă, am amânat și primit oră după trei zile la ora 11. Mult mai rezonabil!

(va urma)

desene de Adelaida Mateescu