Martie și impozitul

După purificarea din februarie, pentru cei vechi cel puțin după cum sugeram deja, urma și urmează luna martie, prima lună a anului religios, adică mensis Martius. Era (și e…) luna lui Mars, veche zeitate italică agrară, invocată pentru protejarea muncilor agricole și a culturilor; identificarea cu grecul Ares nu reprezintă nici o influență elină, ci e pur și simplu coincidența între începerea muncilor agricole și a campaniilor militare de primăvară. Asta  desigur nu înseamnă că până în  martie legiunile zăboveau în castru mai ales că nu peste tot era frig. E mai mult decât evident că universalitatea meteorologică a campaniilor militare romane, din nord până în sud,  inspiră și azi de vreme ce se mărșăluiește (de fapt mai mult cu avionul…) din Groenlanda până în căldurile asiatice pe urmele lui Titus și nu numai. Revenind la agroprotectorul Mars, să mai amintesc că onomastic e rezultatul unor transformări succesive pornind de la Mavors, Maors, Maurs, în final Mars.  De unde numele cunoscute și azi Marcia, Marcianus, Marcellus, Marcelinus. 

Regretabil dar luna martie înseamnă pentru contribuabilul  român ultima șansă de a-și achita impozitele cu o minimă reducere. Nu e ceva nou, însă de data aceasta se pornește de la sume cam umflate. Iată de ce merită să vedem ce poate însemna în fapt impozitul… Etimologic trimite la latinescul impositum  pe care îl raportăm la verbul imponere cu supinul impositum, compus al lui ponere moștenit în română a pune.  Sensurile fiscale să le zicem, sunt clare, existând o nuanță coercitivă a compusului moștenită de la Roma unde esențiale erau cetățenia și achitarea impozitelor (din care s-a înălțat Imperiul). Astfel imponere a pune în, pe, îl aflăm în imponere vectigal agris a pune impozit pe ogoare, și nu numai, imponere stipendium victis a impune plăți, impozite învinșilor. Dar și imponere leges per vim  a impune legi cu forța ceea ce deja duce la partea neplăcută a impozitării, care irită  și de care se (ab)uzează și astăzi (nu doar la noi…). 

Avem deja formule latinești clasice a căror sugestie nu lasă dubii în legătură cu impozitarea, după cum urmează: imponere finem spei a pune capăt speranței, sau mai contemporan a impozita speranța, direptioni cellae nomen imponere a da jafului numele de provizie și în fine imponere alicui a păcăli pe cineva, a înșela. Evident, posibil oficial și prin impozite. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *