Câteva cuvinte despre Proza Scurtă

Într-un superb eseu despre Suprasaturația afectivă a limbajului și puterea poeziei, care mi-a strârnit multe gânduri și idei (Vatra veche 8/2025), poeta Dorina Brândușa Ladén face o amplă și pertinentă analiză a limbajului vorbit în diferite împrejurări ale vieții și, în detaliu, se ocupă de rolul cuvintelor în poezie.

Proza conține adesea elemente poetice, dar se deosebește de poezie prin faptul că, indiferent dacă este povestire scurtă, nuvelă, sau roman, elementul epic este esențial, fie că este  o scriere umoristică, polițistă, poveste de dragoste sau un text de aventuri. Proza, care acoperă un larg evantai de domenii, provoacă emoție cititorului, de obicei de altă natură decât cea indusă de poezie.

Ca în toate genurile literare, în cazul prozei limbajul este definitoriu și diferit nu numai de la un autor la altul, dar și de la un tip de proză la altul.

Ceea ce aș dori să prezint în cele ce urmează sunt anumite emoții pe care mi le-au provocat câteva cărți de proză scurtă citite în ultimul an. Mă voi opri la patru titluri și patru autori. Prezentarea o voi face în ordinea primirii și a lecturii lor. Voi începe cu două volume de autori români din diaspora și apoi voi trece la două din literatura universală contemporană, traduse în limba română.

La toate aceste patru cărți de proză scurtă am găsit elemente comune și am avut, uneori, reacții emoționale asemănătoare, pe care le atribui atât limbajului folosit de autori, dar și unui fapt care transpare din toate cele patru cărți, o particularitate a personalitatății autorilor, independentă de talentul lor literar, care denotă, dincolo de limbaj, o evidentă bunătate și generozitate.

Viorel Ploeșteanu – Cufărul cu amintiri devoalate (Itaca Publishing House 2024)

Cartea de 41 povestiri cuprinde povestiri autobiografice fie din amintirile petrecute de autor în România sa natală, fie din cele recente, din Dublin – Irlanda. În toate povestirile autorul folosește un ton cald, bun, generos. Cu siguranță că și în proză se aplică principiul „tonul face muzica”, pentru că găsim acest ton în mai toate scrierile lui.

            Citez un fragment din Scrisoare către mine:

            „Sigur că nu voi scoate niciodată România din mine, însă acum România mea este ca mama. M-a născut, mi-a umplu viața cu bucurii și amintiri, dra a murit. sau eu am murit pentru ea. (…) Încerc uneori să mă întorc la ceea ce cred eu că înseamnă România, așa cum o caut uneori pe mama, însă găsesc numai trecutul, nuai amintirile. Nimic de care să mă leg acuma, în prezent, și atunci ies din camera secretă și îmi umplu inima cu bucățile de fagure în care încă mai trudesc cele câteva albine care dau sens prezentului meu.”( p.81)

Desigur, din povestiri nu lipsesc intantanee din Irlanda. În ultimele povestiri, în formă de dialog cu Ghe. O’Cocoșică, se întrezărește talentul pentru dramaturgie ale autorului, confirmat de montarea piesei Emigranții la Atena pe 10 ianuarie 2026 și la Dublin, pe 17 ianuarie 2026.

Ultimul text al cărții, „Sărbărtorim sărbătorile sărbătorești sărbătorește” și ilstreză, tot sub formă de dialog, perioada sărbătorilor de Crăciun pentru românii din Irlanda.

„Aia e, Cocoșică, toți credem că știm (…). Uite, tu habar nu ai! Dacă ai fi citit, ai fi văzut că tineri români plecați de mici din România cu părinții lor, sau chiar născuți aici, știu ce înseamnă Crăciunul, știu de tradiții și, chiar dacă vorbesc și despre bucatele care se prepară în mod tradițional Am deschis geanta și i-am oferit reunită. Și da, știu despre valoarea creștină a acestei sărbători. De unde crezi tu că ei știu aceste lucruri? Îți spun eu, că văd cum ți-ai înghițit limba. De la părinții lor, care nu numai că nu le-au uitat, dar le și transmit copiilor lor.” (p.194).

Leonard I. Voicu – Erori de programare (Ed, Eikon 2024)

Autorul de origină română și stabilit la Montréal, în Canada, prezintă în volumul său recent 36 de povestiri scurte care acoperă un larg evantai de teme. Datorită stilului alert, varietății subiectelor, dar și a tonului calm și bun, ele captivează atenția cititorului. Una dintre povestiri, intitulată Generozitate, emoționează tocmai prin caracterul comun pe care l-am sesizat la autorii prezentați, bunătatea sufletească.

În povestire este descrisă o întâmplare petrecută în luna februarie, când în Montréal sunt zile cu temperaturi de minus 20 de grade. La o petrecere organizată într-un bar de ziua unui coleg de serviciu, se adună câțiva invitați. Nota de plată, spre surpriza tuturor, a trebuit plătită individual de fiecare invitat. Ieșind din local, autorul povestește cum, seara, în drum spre parcare, a zărit un tânăr șezând pe jos, în zăpadă. Era un om fără rude, fără locuință. Autorului i s-a făcut milă.

–„Pot să te ajut cu ceva?

            – Dacă aveți puțină mâncare…

            I-e foame, săracul! Am deschis geanta și i-am oferit două pungulițe deschise, cu bomboane de ciocolată,pe care le șineam pentru colegi, dar din care, trițând, mai luam și eu. S-a luminat la față, a privit bomboanele, mi-a mulțumit, dar înainte de a lua vreuna, le-a întins către mine mine:

            – Serviți și dumneavoastră” (p.48).

Alt exemplu impresionant atât prin tonul povestirii cât și prin deznodământul ei este povestirea La prima vedere. Aici un coleg îi povestește autorului cum în fiecare dimineață, la ieșirea din metrou, întâlnește un cerșetor. Într-una din zile, colegul i-a oferit un măr. Numai că cerșetorul l-a refuzat, lucru care l-a iritat pe coleg, gândindu-se că cerșetorul ar fi preferat bani, pe care să-i fi cheltuit pe băutură:

„Deci mâncare nu voia, ci bani. M-am supărat și tocmai mă pregăteam să plec, când l-am auzit spunând:„Scuzați-mă, nu am dinți!. Abia atunci m-am luminat. Azi i-am adus o banană. A primit-o zâmbind. D-aia zic, ne grăbim să judecăm la prima vedere, dar nu știm necazurile și ce se află cu adevărat în sufletul fiecăruia!” (p.58)

Și ar mai fi multe asemenea exemple…

Ludmila Ulițkaia – Trupul sufletului (Ed. Humanitas fiction 2025) traducere de Luana Schidu

Cele 11 povestiri ale Ludmilei Ulițkaia, publicate recent în volumul intitulat Trupul sufletului, (cât de relevant este ) sunt de o mare frumusețe, lipezime, din care se degajă covârșitorea bunătate și generozitate nu numai a personajelor, dar și, mai ales, a autoarei însăși.

Din această carte am ales ca exemplu povestirea În doi. Desigur, ce și mai ales cum poate spune o simplă poveste de viață scriitoarea numai în câteva pagini o știm deja. Talente scriitoricești există, bunătatea persoanei în care locuiește acest talent este întâlnită și percepută ca atare ceva mai rar.

În povestire estevorba de dragostea de peste 30 de ani dintre soții Valentin Ivanovici și Gulia. În cuvinte simple este descris modul în care s-au cunoscut și apoi dragostea puternică ce i-a legat unul de altul. „În anii tinereții, conversația era cea mai importantă pentru întâlnirea dintre corpurile lor și Valentin Ivanovici de mult nu o mai grăbea, ci, dimpotrivă, o încetinea, știind totul pe dinafară, dar minunându-se de fiecare dată de noutatea celor ce se petreceau.” (p.129)

Asistăm apoi la narațiunea scrisă pe tonul calm și bun cu care a început: „Ceasul arăta trei și jumătate. Pustiu. Infirmiera pleacă la opt și jumătate. Trebuie să doarmă puțin.[…] El învățase de mult tot ce știa să facă infirmiera: să o întoarcă de pe oparte pe alta, să schimbe cearceafurile fără să deranjeze trupul întins.[…] ea era ușoară, ca o fetiță, ca o mică pasăre uscățivă […]. Patul era comod, cu acces din toate părțile, dar valentin Ivanovici se ațeza pe scaun la picioarele soției, închidea ochii și își închipuia nopatea care tocmai trecuse în toate amănuntele, cu toată succesiunea de atingeri inteligente și fericite. Și se străduia să își amintească despre ce îi vorbise Gulea.” (p.130)

Narine Abgarian^*) – Viața e mai dreaptă decât moartea

(Ed. Humanitas fiction 2024), traducere de Luana Schidu

Cartea cuprinde 31 de povestiri scurte care descriu tragediile din orășelul Berd, locul de naștere al autoarei, aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, unde războiul a schimbat total viața oamenilor.

Cuvintele autoarei sunt de o simplitatea aproape ireală, iar oamnii din aceste povestiri, locuitorii orășelului, invadați de nenorocirile atacurilor armatelor ucigașe, dar și de lipsa de hrană, de siguranța zilei de mâine și de tot ce poate fi mai greu de suportat, acești oameni au ales calea iertării dușmanului. Cartea este de o mare și rară frumusețe, bunătatea e prezentă în fiecare pagină a ei.

Povestirea Cireada, de exemplu, ne transportă într-o familie trecută prin toate greutățile posibile – moartea tatălui copiilor, Manuș – mama rămasă singură cu copii și cu îngrijirea animalelor. Țolak era unul dintre fii, care, când a crescut, după ce a fost rănit grav în război, după o lungă perioadă s-a recuperat și i-a fost mamei de ajutor în gospodărie.

«Viața e prea scurtă ca să ții minte necazurile», îi plăcea răposatului ei soț să repete. «Dă la o parte ce nu contează și trăiește fără să privești în urmă.» Țolak așa făcea, dar, uite, ea nu putea. Nu voia. Își înghețase sufletul, își împietrise inima. Nu-i iertase bărbatului ei că n-o ascultase și plecase de bunăvoie la moarte. «A meritat să plătim nesăbuința ta prostească cu singurătatea și lacrimile mele?» se întreba Manuș rememorînd anii grei când, fără ajutorul lui Țolak, a cărui revenire la viață fusese grea și îndelungată, fusese nevoită să-și crească singură copiii mai mici. «A meritat să plătești cu sănătatea fiului nostru?» se tortura ea cu întrebarea al cărei răpuns nu-i era dat să-l primească vreodată.” (p.178)

_______________________________

                    ^*) Scriitoarea (n. 1971), de origine armeniană, a făcut studii la Erevan și acum, în urma numeroaselor premii căpătate, este considerată una din cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale. Cartea, scrisă în limba armeniană, a fost întâi tradusă în rusește. Varianta rusească a fost cea folosită pentru versiunea în limba română.

Articol apărut în formă inițială în revista Itaca ( Dublin) 4/2025