(di)Soluția

Putem desigur să nu fim de acord cu Tacitus după care istoria are un caracter ciclic la nivelul conducerii societății, numai că realitatea îi dă dreptate lui. Conducătorii nu fac altceva decât să se strofoce în a-și impune propria voință ridicată la rang de înțelepciune și voință națională, adică o impunere a unui ego în jurul căruia se mai învârt și alții cu  scop bine determinat. În cazul societății noastre, cei care părăsesc puterea conducătoare și deci decizională, sunt cei care – aflăm de fiecare dată – indiferent de orientare, au dus Țara și societatea în pragul dezastrului pe toate planurile, adică economic, spiritual și (i)moral.

Cei care le iau locul, de asemenea indiferent de orientare, sunt cei care vor scoate Țara din marasmul fără egal, aducând tot binele posibil pe care îl  merită poporul din care măcar un sfert i-a votat.

Plini de simțul responsabilității patriotice, noii potentați (în fapt nu foarte noi pentru că toți au mai trecut în timp pe la afumătoria de ciolane), intră într-o superlativă febrilitate politico-cerebrală, eminamente la nivel discursiv,  explicându-le  mai ales celor mai săraci cu duhul, adică aceia care nu i-au votat, cât de catastrofal au dus-o și ce tsunami i-ar fi așteptat dacă rămâneau cei răi, „toxici” în acest caz, la putere. Fie și  pentru că termenul miraculos  cel mai des invocat  este soluția (evident … salvatoare) pentru a defini o serie de bizarerii nu tocmai plăcute și stând sub semnul îndoielii, să nu ocolim originea termenului; mai ales că tonul este ușor mesianic; și de o parte – foștii pretinzându-se alături de toți românii  precum Creatorul – și de cealaltă – (re)veniții promițând să mântuie Țara de toxine, hoți și alte rele, precum Mântuitorul.

E bine să nu ne jucăm cu termenii. Soluție, prin fr. solution, neologism deci, ne întoarce la substantivul latinesc solutio (dezlegare, achitare, dezlegare a unei dificultăți), din aceeași rădăcină cu verbul solvo, solvere, solvi, solutum (nu întâmplător îi dau toate formele, a dezlega, a împlini o datorie, a rezolva, a oferi o rezolvare); de unde și neologismele a soluționa, (in)solvabil, solvent și altele.

Creator în sfera latinei, creștinismul aduce și sensul de  a mântui. Dacă din acest punct de vedere treaba e rezolvată la noi, adică mântuită, prin calitățile manageriale incontestabile ale Întâistătătorului  Bisericii Ortodoxe Române, lucrându-se în continuare (interesant că lucrum în latină înseamnă profit…) la o catedrală a mântuirii neamului, în care, iată, mirabil s-au întâlnit urmașii fraților Petru și Andrei, în privința soluțiilor politicianiste, iarăși, indiferent de orientare, se vede treaba că aleșii noștri, mai… majoritar sau minoritar votați, fac etimologie, evident fără s-o știe: căci solutio înseamnă și descompunere, iar expresia solutio totius hominis – dizolvarea, descompunerea omului în întregime; nici verbul amintit nu e mai blând, însemnând și a istovi, a strica. În funcție de rezultate, vom vedea, ca și cu alte ocazii, ce înțelesuri abordează președintele, cabinetiștii și subordonații lor. Oricum, așa cum sugeram, scuza e că nu știu latină. Nici cu româna nu stau unii grozav. Adaug doar că mântuirea, terminologic desigur și nu altfel, să nu-i speriem pe unii, ne întoarce la maghiară, verbul menteni având strict sensul de a salva. În privința mântuirii neamului, fără cârcotire ar fi de adăugat totuși că (o spun teologii) Atotputernicul nu are naționalitate; oricum, deschiderea au vădit-o cei doi apostolici spre lauda lor.   

            În fine, pierduți în așteptare  printre multele soluții posibile (acide, bazice, concentrate, diluate, toxice, benefice cuiva, de avarie, etc,) să nu uităm că a existat și o soluție finală, dar, ca norocul, nu la noi.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *