Apocalipsa discretă (ori Moartea călare şi bătrânul ceasornicar)

Langa decrepita piata Matache, o cladire pustie, fara sufletul unei case locuite, isi mentine inca pe verticala misterul. Se zvoneste ca o vor darama, daca nu cumva se va prabusi mai inainte, asa ca ma grabesc sa scriu despre ea cu certitudinea ca ii alcatuiesc un soi de epitaf zorit. Nu este deloc surprinzator in Bucurestiul nostru de astazi care are mai curand aerul fantomatic al unui oras inchipuit de o minte vlaguita. Nenumarate sunt casele mancate de cariile uitarii si, asemeni unor femei trecute, nurii si farmecul lor de odinioara se lasa intrezarite pe fatade.

Orasul istoric lasa impresia ca tocmai a trecut printr-un razboi de uzura in care armele au improscat cu uitare si decrepititudine. Urmele acestor gloante neiertatoare se regasesc pretutindeni de la cariatidele si atlasii caselor pana la oamenii care le locuiesc sau doar trec pe langa ele nepasatori la putreziciunea decorului dimprejur. Odinioara insa se inaltau cu farmec prin mahalale sau isi dezvaluiau gratia pe Bulevardele Micului Paris.

Cladirea despre care vom vorbi are o istorie mai aparte si, spre norocul nostru, povestea ei se lasa inca descifrata pentru un ochi suficient de atent. Se regaseste in frizele de sub cornise unde, ca intr-un palimpsest scorojit, se mai poate citi menirea ei de casa, asa cum si-o amintesc cei mai vechi locuitori ai mahalalei din jurul decazutei Piete Matache.

Dintotdeauna, in acest cartier din apropierea Garii de Nord, buna – cuviinta a fost un subiect de targuiala intre negutatori si calatorii care vroiau sa deguste cate ceva din placerile pe care le putea oferi un oras babilonic. Dezmatul isi avea casele lui in care se gasea tolanit pe canapele moi, iar de atunci si pana astazi, nimic nu s-a schimbat. Stau marturie zecile de lupanare insirate de-a lungul Caii Buzesti, in care dragostea este, ca odinioara, subiect de tocmeala, doar ca intre timp au disparut chiselele cu dulceata de cirese amare si clondirele cu compot de pe a caror buze se prelingeau lenes broboanele de gheata. Odinioara, dragostea se daruia cu un intreg ighemonicon, nu la repezeala, desi timpul avea aceeasi masura, cuibarit intre doua batai de ceas.

Istoria cladirii incepe in perioada infloritoare dintre cele doua mari razboaie. Putine case insa au fost ridicate doar pentru a intina cu menirea lor pacea strazilor din jur, iar aceasta este una dintre cele care purtau stigmatul desfranarii chiar pe frontispiciu. Si nu oricum, ci in frizele ce inconjoara antablamentul, dedesubtul corniselor, unde sunt dezvaluite in altorelief scene sexuale dintr-un alcov monstruos.

Pe latura de la apus, un faun, cu cornite discrete, alearga cu un falus erect o naiada. Alaturi, pe o alta friza este infatisat un dans alegoric al unor nimfe, sapte la numar, despre care se spune ca ar avea trasaturile primelor fete care si-au vandut trupul in acel loc. Cea din centru, care priveste inainte, a fost ibovnica proprietarului cladirii si personajul principal al povestii tragice, petrecuta in spatele zidurilor. Dar o sa ajungem indata si acolo, pana atunci sa mai spunem ca pe latura de la rasarit este o alta friza al carei subiect este de neinchipuit prin atrocitatea lui. Un calaret al Apocalipsei – un schelet calare – sarjeaza catre pantecul unei femei tolanite. Armasarul are membrul invartosat si este gata sa patrunda nascatoarea femeii. Il urmeaza, intr-o procesiune iesita din cel mai adanc Iad, un alt schelet si un demon feminin care asmute in lupta doi dulai turbati.

Chiar si acum, locuitorii din jurul Pietei Matache pomenesc scena ca pe o blestematie. Calaretul infernal bantuie visele copiilor din vecinatate, iar in noptile intunecate, batranii se jura ca aud tropotul calului pe caldaram si isi zavorasc degraba usile cu drugi de fier. Pe vremuri, femeile insarcinate treceau ziua in amiaza mare numai cu ochii in pamant, ferindu-si privirea de la dezgustatoarele frize care le-ar fi adus nenoroc si o nastere caznita.

Cu adevarat de mirare este cum de comunistii nu au demolat cladirea cu totul sau macar cum de nu i-au ras frizele ce negau falsul puritanism al noii Republicii Socialiste! Mai mult, orbi la scenele desantate, comunistii au transformat vechiul bordel interbelic in cinematograful DACIA, al carui nume rezista inca pe fatada. Filmele sovietice au rulat decenii la rand pana cand regimul totalitar s-a prabusit o data cu pretentiile sale de vesnicie. Imi aduc aminte, ca in copilarie, tata m-a dus sa vedem un desen animat, pare-mi-se aventurile lui Popeye marinarul in jungla africana. Inauntru, mirosea puternic a igrasie si a urina de sobolani.

Cladirea este inca erecta, asa cum ii sta bine unei case a carei lumeasca menire a fost de lupanar. Demonul calare este si el acolo, spunandu-si povestea. Iat-o pe scurt, asa cum am aflat-o de la un batran ceasornicar care a copilarit in vecinatate.

La inceputul anilor 30, un fost comersant de bauturi spirtoase, Nae Martone, a inaltat o casa de toleranta in acest loc care mustea pe atunci de hoteluri ieftine si de musterii scapatati. Vad bun faceau si soldatii care treceau de la o cazarma la alta pe calea ferata, asa ca in scurta vreme comersantul a abandonat specula cu rachiu ieftin si s-a avantat in noua si mai profitabila intreprindere. In scurt timp, bordelul a dobandit o faima care i-a prelungit reputatia deocheata dincolo de granitele orasului, prin mahalale si prin orasele de provincie. Locului i se spunea “La patru degete” pentru ca atatea ii mai ramasesera proprietarului la mana stanga in urma unei incaierari timpurii cu niste musterii nemultumiti de posirca pe care le-o vanduse.

Nae “Patru degete” avea nas pentru afaceri si a intuit rapid ca faima rea se pastreaza anevoie intr-un oras in care nimic nu este fara pata. Pe cine a chemat sa-i lucreze frizele si de unde i-a venit inspiratia? Asta nu mai stiu si nu am aflat din vreo Istorie a Bucurescilor, dar imi vine sa cred ca “Patru degete” le-a vazut aievea caci par desprinse dintr-o minte ruinata de alcool si desfrau. Doar in scena cu nimfele apare un personaj real si anume ibovnica patronului de stabiliment. Din pacate, nimeni nu isi mai aminteste numele ei, ci doar circumstantele misterioase ale mortii sale de care, cum vom vedea, este legata si strania friza cu moartea calare.

Batranul ceasornicar mi-a povestit toate cele ce urmeaza intr-un birt din apropierea cladirii, chiar pe coltul invecinat cu strada care da inspre Piata Matache Macelarul. Ca intotdeauna, imprejurimile colcaiau de borfasi si curve, caini vagabonzi si calatori grabiti, iar ceasornicarul, al carui nume nu vi-l pot divulga, mi-a marturisit ca ii venea tare greu sa povesteasca ce s-a intamplat in acea noapte. Am inteles pe data ca vroia inca un rand de tarie si, nerabdator sa aflu urmarea, i-am luat o sticla intreaga de rachiu.

Ibovnica lui Nae Martone era insarcinata, cu el ori cu altul, nu stim, dar sigur este ca vroia sa-l paraseasca de ceva vreme. Ea vroia sa pastreze copilul, el nu. S-au certat zile intregi in care el o mai batea din cand in cand, apoi regreta si ii facea cadouri scumpe.

“In noaptea de 13 august, 1939, cam pe la orele zece”, mi-a zis batranul cu voce tremurata, “dormeam in camera de deasupra pravaliei, pe atunci tata vindea coloniale, cand s-a auzit un strigat cumplit dinspre casa lui Nae “Patru degete”. Am sarit degraba din pat si in invalmaseala ce a urmat, m-am putut strecura in cladire. Imi amintesc ca eram in pijamale si descult.

Pe scari, era buluc de lume venita in toiu’ noptii. Era si un comisar care luase la intrebari fetele de acolo. Erau tare ‘spaimantate bietele si tremurau de frig in camasile subtiri. Am trecut printre ele, fara sa ma ia  nimeni la socoteala, si am urcat pe treptele in spirala. Am tot mers pe coridorul de la etaj pana la camera fetei care dadea inspre Calea Grivitei. Usa era inchisa pe dinauntru si un alt comisar cu doua ajutoare tocmai se cazneau sa o sparga. Inauntru, pe pat, au aflat-o intinsa pe ibovnica lui Nae Martone, plina de sange pe haine. Cearceafurile erau botite ca si cum s-ar fi dus o lupta apriga. Alaturi de pat, erau valizele fetei, gata stranse de plecare, si ceva mai incolo se gasea si “Patru degete” cu beregata taiata. Oricat au scotocit, nu au gasit niciun cutit in incapere, iar usa fusese inchisa tot timpul asta. E adevarat ca geamurile de la ferestre erau larg deschise, dar oricine ar fi sarit de la o asa inaltime, si-ar fi frant gatul. Oricat le-au descusut pe bietele fete dupa aceea, nu au scos nimic de la dansele, asa ca au fost nevoiti sa le lase in plata Domnului.

Eu ma zgaiam ba prin incapere, ba pe sub camasoaiele fetelor, cand tata a dat peste mine. Se intorcea de la crasma ca-n fiecare seara si, fiind atras de larma, intrase in cladire. M-a luat de ureche pe scari in jos pana afara si iesind eu asa cu capul plecat intr-o parte si privirea in sus, ca saltam la rastimpuri dupa mana tatii, am dat cu ochii de locul in care stiam ca se gaseste calaretu’. Si jur pe toti sfintii ca atunci NU mai era acolo! De frica, n-am zis nimic in clipa aia, iar mai tarziu am tacut de teama sa nu fiu crezut dus cu capul. A doua zi, era din nou sus, asa cum il vedeti si azi!”

Cand am iesit din birt, ceva mai tarziu, nu m-am putut stapani sa arunc o privire inspre friza cu pricina si in sinea mea m-am intrebat oare ce s-o fi intamplat cu adevarat in acea noapte?

N.A. La ora redactarii acestui material, am aflat ca primaria de sector a aprobat demolarea Cinematografului Dacia si ca, printr-o stranie legatura, batranul ceasornicar a murit in urma cu doua zile.
Notă: textul de mai sus trebuie citit ca o ficţiune

foto: Sorin Stuparu