Impiegatul autorităţii moldovene îl întoarce, îl observă, uitându-se când la mine, când la caracteristicele însemnate într-însul, comparându-le din ochi. Se sfătuieşte câtva cu colegul său de pe ţărmul muntenesc şi mă întreabă unde trag, ca să-mi aducă pasaportul la gazdă. În zadar protestez, cerând să mi-l dea îndată ca să-mi pot urma drumul, mi se răspunde că nu se poate până ce nu l-o viza isprávnicul, şi, fără mai multă vorbă, adresându-se către surugiul dinainte, îi zice:
— Du-l, mă, la han la Petrea Bacalu.
Ion Ghica
Scrisori către V. Alecsandri
ediţie îngrijită de Radu Gârmacea
şi ilustrată de Rareş Ionaşcu
© HUMANITAS, 2014
Petrea Bacalu era pe atunci numele de modă al otelurilor din Moldova, cum am zice astăzi Grand Hôtel, fie cât de mic. Acest nume fusese ilustrat de bogatul Petre Bacalu din Iaşi, un văr al vestitului Hagi Petcu Pristanda.
De-abia scăpasem de întrebările păzitorului graniţei, când trei paşi mai înainte cad în investigaţiunile unui alt funcţionar; acesta era omul otcupcíului, care, după ce mă întrebă dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe a-mi scotoci prin trăsură şi prin geamantan. Era considerat ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Munteniei dacă o bucată de caşcaval, de postav sau vreo sticlă de rachiu ar fi trecut nevămuită dintr-o parte într-alta peste şanţul care despărţea Principatele. Aş întreba pe protecţioniştii sau pe partizanii sistemului vamal dacă, prin faptul că a pierit bariera de pe acel canal, stabilindu-se liberul schimb dintr-o parte într-alta, România a păgubit ceva şi dacă nu este mai bine astăzi decât atunci.
Peste şase ceasuri isprăvisem, se îndeplinise toate formalităţile prescrise de legi şi regulamente, un slujitor îmi adusese pasaportul cu iscălitura isprávnicului. Iordache Pruncu, chehaiáua, îmi adusese podorójna şi iată-mă iar pe drum, trăsnind şi plesnind.
Caii vestitului Privilegiua aveau privilegiul de a se hrăni cu răbdări prăjite, cum zicea surugiul, mâncare care-i făcea seci la pântece şi uşori la carne, te duceau într-o goană de la o poştă la alta, alergau cât puteau bietele dobitoace, negreşit cu speranţa, totdeauna înşelată, că dincolo vor căpăta câteva dramuri de ovăz. M-au dus de la Focşani la Iaşi ca vântul. Zăpada acoperise grunzii, pusesem trăsura pe tălpi de sanie şi alunecam ca năluca pe şesul alb.
A cincea zi după plecarea mea din Bucureşti, priveam de la Răpedea încântătorul tablou ce se dezvăluie dinaintea ochilor la apărarea Iaşului. Şi mă coboram la otelul de Petersburg, în casele lui beizadea Petrache Mavroghenib din uliţă.
Suflam în nişte lemne ude să aprind niţel foc în sobă, când aud un glas zicând frumoasa romanţă irlandeză:
Late rose of summer
acompaniată de o harpă măiastră. Era frumoasa şi graţioasa cântăreaţă engleză dra Bishop şi marele harpist Boza; repetau concertul ce se găteau să dea a doua zi în salonul generalului Tudoraş Balş.
Călătoria de la Bucureşti la Iaşi mă costase 800 de lei vechi, aproape 300 de franci, afară de cele cinci zile de osteneală, de suferinţe şi de necazuri.
Căutam să mă mut de la otel, când bunul şi ospătosul meu amic căpitanul Alcaz a venit şi m-a luat la dânsul.
În casa unde şedea, în stradă, sala despărţea două apartamente: la dreapta locuia Nicolae Docan cu vărul său Alecu Cuza, fostul domn de la 1859 până la 1866, şi cu Philadelph Conici; la stânga, în două camere şi un salon, locuiam eu cu stăpânul apartamentului. Masa era în comun, într-o cameră pe galerie.
Am petrecut acolo mai o iarnă întreagă, până m-am mutat la tine. Avuseseşi nenorocirea să pierzi pe iubita ta mamă, şi tatăl tău era dus la Viena cu slujba domnească.
