Eram ciudat de sigur de toate, în noaptea aceea. Chiar am renunţat la a mai urmări pista şi am luat-o la fugă într-un semicerc larg (murind de râs de unul singur, pare-mi-se) ca să ajung faţă în faţă cu zarva, cu mişcarea pe care o văzusem – dacă văzusem într-adevăr ceva. Îl păcăleam pe Kurtz ca şi când ar fi fost un joc de copii.
L-am găsit şi, dacă nu m-ar fi auzit venind, aş fi căzut peste el, dar s-a ridicat la timp. S-a ridicat nesigur, lung, palid, nedesluşit, ca un abur emanat de pământ şi s-a clătinat un pic, nebulos şi tăcut, în faţa mea, în timp ce în spatele meu focurile se iveau printre copaci şi murmurul a nenumărate glasuri răzbătea din pădure. Îi cam tăiasem calea, dar când ne-am confruntat, mi-am revenit, am văzut ce proporţii avea, de fapt, pericolul. Nu se terminase, nici poveste. Dacă începea să ţipe? Deşi de-abia putea să stea în picioare, avea în continuare o voce puternică.
— Plecaţi, ascundeţi-vă, a zis cu intonaţia lui gravă.
Era îngrozitor. M-am uitat înapoi. Eram la treizeci de metri de un foc. O siluetă neagră s-a ridicat, a păşit hotărât cu picioarele alea lungi şi negre, agitându-şi braţele alea lungi şi negre peste flăcări. Avea coarne – coarne de antilopă, cred – pe cap. Vreun vraci, vreun vrăjitor, fără îndoială, prea arăta a diavol.
— Vă daţi seama ce faceţi? am şoptit.
— Perfect, a răspuns, ridicând vocea doar pentru acel cuvânt: mi-a sunat ca şi când ar fi venit de departe, dar cu putere, ca un apel făcut la portavoce.
„Dacă face scandal, suntem pierduţi“, m-am gândit. Evident că nu era cazul să ne luăm la bătaie, dincolo de aversiunea naturală pe care o aveam faţă de ideea de a bate acea Umbră – acea creatură rătăcitoare şi chinuită.
— O să fiţi pierdut, am zis, complet pierdut.
Uneori îţi vine aşa o inspiraţie, ştiţi. Am zis lucrul potrivit, deşi nu avea cum să fi fost mai pierdut decât era în momentul ăla, când se puneau bazele intimităţii noastre – menită să ţină – să ţină – chiar până la sfârşit – chiar şi după.
— Aveam nişte planuri foarte mari, a şoptit nehotărât.
— Da, am zis eu, dar dacă încercaţi să ţipaţi, o să vă sparg capul cu…
Nu exista nici un băţ şi nici o piatră prin preajmă.
— O să vă sugrum, m-am corectat.
— Eram gata să fac nişte lucruri extraordinare, a rostit el cu o voce plină de dorinţă, cu un regret care a făcut să mi se oprească sângele în vene. Şi acum, din cauza ticălosului ăstuia…
— Aveţi mult succes în Europa, în orice caz, am afirmat eu cu hotărâre.
Nu voiam să fie nevoie să-l sugrum, înţelegeţi – şi într-adevăr, n-ar fi fost de mare folos, practic vorbind. Am încercat să rup vraja – vraja grea, mută a sălbăticiei – care părea să-l tragă în sânul ei fără milă, trezindu-i instinctele uitate şi brutale, aducându-i aminte de pasiuni împlinite şi monstruoase. Doar acest lucru, eram convins, îl adusese la marginea pădurii, în tufiş, spre strălucirea focului, spre ritmul tobelor, spre zumzetul incantaţiilor ciudate; doar acest lucru îi momise sufletul nelegiuit dincolo de limitele aspiraţiilor permise. Şi, vedeţi voi, spaima mea nu era că aveam să fiu lovit în cap – deşi îmi dădeam foarte bine seama de pericol – ci faptul că trebuia să mă descurc cu o fiinţă căreia nu puteam să-i cer nimic în numele a ceva care să fi existat fie sus, fie jos. Trebuia să fac precum negroteii, să-i invoc propria degradare, extraordinară şi incredibilă. Nu exista nimic deasupra lui sau sub el şi ştiam că aşa era. Se desprinsese de pământ. Al naibii om! Distrusese chiar şi pământul. Era singur, iar în faţa lui nu ştiam dacă stăteam pe pământ sau dacă pluteam în aer. V-am spus ce-a zis – repetând cuvintele pe care le-a pronunţat – dar la ce ajută? Erau cuvinte banale, de zi cu zi – sunete familiare, vagi, schimbate în fiecare zi din viaţa asta. Ei şi? Mi se părea că în spatele lor era forţa teribilă de sugestie a cuvintelor auzite în vis, a frazelor spuse în coşmar. Suflet! Dacă s-a chinuit cineva vreodată cu un suflet, eu sunt ăla. Şi nici nu mă certam cu un nebun. Credeţi-mă, era clar că era inteligent – concentrat, e adevărat, asupra lui însuşi cu o intensitate oribilă, dar era clar, şi acolo era singura mea şansă – cu excepţia ideii că l-aş fi omorât acolo pe loc, desigur, ceea ce nu era aşa de bine, dat fiind zgomotul inevitabil. Dar sufletul lui era nebun. Singur în sălbăticie, se uitase înăuntrul lui şi, zău aşa, înnebunise. Iar eu trebuia – ca să-mi spăl păcatele, presupun – să trec prin chinul de a mă uita şi eu în el. Nici un discurs, oricât de elocvent, n-ar fi putut distruge credinţa în umanitate cum a făcut-o ultima lui izbucnire de sinceritate. Se lupta şi el cu sine însuşi. Am văzut – am auzit. Am văzut misterul de neconceput al unui suflet care nu avea nici o reţinere, credinţă sau frică, dar se lupta orbeşte cu el însuşi. M-am ţinut bine, dar când l-am văzut în sfârşit întins pe canapea, mi-am şters fruntea şi picioarele îmi tremurau de parcă aş fi coborât dealul cu o jumătate de tonă în spinare. Şi nu făcusem decât să-l susţin, cu braţul lui osos pe după gât – şi nu era mult mai greu decât un copil. (…)
L-am dus pe Kurtz în timonerie: era mai mult aer acolo. Întins pe canapea, se uita fix prin oblonul deschis. A fost un vârtej în masa de corpuri umane, iar femeia cu cască pe cap şi cu obraji maronii s-a repezit spre marginea apei. A întins mâinile, a strigat ceva şi toată mulţimea sălbatică a continuat strigătul, urlând în cor formule articulate, rapide, pe nerăsuflate.
— Înţelegeţi toate astea? am întrebat.
A continuat să se uite pe lângă mine cu ochi aprinşi, plini de dorinţă, cu o expresie în care se amesteca melancolia şi ura. Nu a răspuns, dar am văzut un zâmbet, un zâmbet cu o semnificaţie de nedefinit, apărându-i pe buzele fără culoare, ce au zvâcnit convulsiv imediat.
— Cum să nu? a zis încet, trăgându-şi sufletul, ca şi când cuvintele i-ar fi fost smulse de o putere supranaturală.
Am tras semnalul de alarmă şi am făcut asta pentru că i-am văzut pe pelerinii de pe punte cum îşi scoteau puştile, cu aerul că se pregăteau de o rundă de distracţie. La auzul ţiuitului brusc, a urmat o mişcare cuprinsă de o teroare cumplită, care a cutremurat masa de corpuri.
— Nu! nu-i speria, a strigat, dezolant, cineva de pe punte.
Am tras semnalul întruna. Se împrăştiaseră şi fugeau, se zburătăciseră în salturi, se ghemuiseră cât să-şi facă vânt, se dădeau la o parte, se fereau de teroarea zburătoare a sunetului. Cei trei băieţi roşii căzuseră cu faţa în jos pe ţărm ca şi când ar fi fost împuşcaţi şi ar fi murit. Numai femeia aceea, superbă şi barbară, nici n-a tresărit şi a întins tragic braţele goale după noi deasupra fluviului întunecat şi sclipitor.
Apoi mulţimea imbecilă de pe punte a început să se distreze şi nu am mai văzut nimic din cauza fumului.
Şuvoiul tulbure curgea repede din inima întunericului, ducându-ne în jos, către mare, cu o viteză de două ori mai mare decât avusesem la urcat; şi viaţa lui Kurtz curgea şi ea repede, retrăgându-se, retrăgându-se din inima lui către marea vremii inexorabile. Directorul era foarte liniştit, nu mai avea nici o grijă importantă acum, se uita la noi cu o privire cuprinzătoare şi satisfăcută: „chestiunea“ se încheiase atât de bine pe cât putea să-şi dorească. Vedeam că se apropia vremea când urma să fiu ultimul din partidul „metodei nesănătoase“. Pelerinii se uitau la mine cu dezaprobare. Eram, ca să zic aşa, pus la numărătoare cu morţii. E ciudat cum acceptasem un asemenea partener neprevăzut – alegerea forţată a unui coşmar, pe tărâmul întunecat, invadat de aceste fantome lacome şi răutăcioase.
A vorbit Kurtz. O voce! O voce! Rămăsese profundă până în ultima clipă. Supravieţuise şi ascundea în pliurile magnifice ale elocvenţei întunericul gol al inimii sale. O, se chinuia! Se chinuia! Rămăşiţele creierului său obosit erau bântuite acum de imagini spectrale – bogăţia şi faima se învârteau servil în jurul darului lui nesecat de a se exprima într-un fel nobil şi impunător. Logodnica mea, staţia mea, cariera mea, ideile mele – acestea erau subiectele discursurilor lui ocazionale, pline de sentimente înalte. Umbra lui Kurtz cel original dădea târcoale patului în care zăcea escrocul veros, a cărui soartă era să i se sape groapa în inima acelui pământ primitiv. Dar şi dragostea diabolică, şi ura nepământească faţă de misterele pe care le scrutase se luptau să ia în posesie acel suflet saturat de emoţii primitive, dornic de faima mincinoasă, de distincţii false, de toate semnele succesului şi ale puterii.
Uneori era copilăros până la ridicol. Ar fi vrut să vină regii să-l întâmpine la gară când se întorcea dintr-un Nicăieri înfiorător, unde plănuise să facă lucruri măreţe.
— Le arăţi că ai ceva în tine cu adevărat profitabil şi apoi recunoaşterea capacităţilor tale nu va avea limite, zicea el. Sigur, trebuie să ai grijă cu motivele – motivele corecte – întotdeauna.
Apele fluviului care păreau să fie mereu aceleaşi, curbele monotone care erau fix la fel rămâneau în urma vaporului, năpădite de o puzderie de copaci seculari ce aveau grijă de acest colţ soios dintr-o altă lume, avanpost al schimbării, al cuceririi, al comerţului, al masacrelor, al binecuvântărilor. M-am uitat în faţă – pilotând.
— Închideţi oblonul, a zis Kurtz brusc, într-o zi. Nu suport să mă uit la asta.
Aşa am făcut. Tăcere.
Fragmente din Inima întunericului, de Joseph Conrad, colecţia Top 10+, Polirom, 2014, Traducere din limba engleză de Casiana Ioniţă
— O, dar tot o să-ţi scot eu inima! a strigat către sălbăticia invizibilă.
S-a stricat vaporul – după cum mă aşteptam – şi a trebuit să stăm să îl reparăm în susul unei insule. Întârzierea asta a fost primul lucru care l-a făcut pe Kurtz să nu mai aibă încredere. Într-o dimineaţă, mi-a dat un pachet cu hârtii şi o poză – toate legate cu un şiret de pantofi.
— Păstraţi asta pentru mine, a zis. Idiotul ăsta funest (adică directorul) e în stare să-şi bage nasul în cutiile mele când nu sunt atent.
L-am văzut după-amiaza. Stătea întins pe spate cu ochii închişi şi m-am retras repede, dar l-am auzit bodogănind:
— Trăieşti bine, mori, mori…
Am ascultat. Doar atât. Oare repeta un discurs în vis sau era un fragment al unei fraze dintr-un articol din ziar? Scrisese pentru câteva ziare şi voia să o facă din nou, „ca să-mi dezvolt ideile. Este o datorie“.
Întunericul lui era impenetrabil. Mă uitam la el aşa cum te uiţi în jos la un om care zace într-o prăpastie unde nu străluceşte niciodată soarele. Dar nu aveam prea mult timp de el, pentru că îl ajutam pe mecanic să desfacă cilindrii care aveau scurgeri, să îndrepte o bară de direcţie curbată şi tot aşa. Trăiam într-un dezastru infernal de rugină, pile, piuliţe, şuruburi, chei, ciocane, sfredele – lucruri pe care le detest, pentru că nu mă înţeleg cu ele. Mă ocupam de forja mică pe care o aveam la bord, din fericire; am lucrat din greu într-o grămadă de fiare nenorocite – mai puţin când tremuram prea tare ca să mai pot să stau în picioare.
Într-o seara, când mă întorceam cu o lumânare, am fost foarte surprins să-l aud zicând cu o urmă de tremur:
— Stau aici în întuneric şi aştept moartea.
Lumina era la treizeci de centimetri de ochii lui. M-am forţat să şoptesc:
— Ei, prostii! şi am rămas lângă el încremenit.
Nu am mai văzut niciodată şi sper să nici nu mai văd nimic care să semene cu felul în care i s-au schimbat trăsăturile. O, nu eram emoţionat. Eram fascinat. Era ca şi când s-ar fi ridicat un văl. Am văzut pe faţa lui de fildeş expresia unei mândrii sumbre, a unei puteri nemiloase, a unei terori laşe – o disperare intensă şi fără nici o speranţă. Oare şi-a retrăit viaţa, fiecare detaliu, dorinţă, tentaţie şi abandon în acel moment suprem, de cunoaştere desăvârşită? A strigat şoptit la o imagine, la o viziune – a strigat de două ori, un strigăt care nu era mai mult decât o respiraţie.
— Oroare! Oroare!
