După câteva zile, Expediţia Eldorado a plecat în sălbăticia răbdătoare care s-a închis după ei precum se închide marea peste un scufundător. Mult mai târziu s-a aflat că au murit toţi măgarii. Nu ştiu nimic despre soarta animalelor, mai puţin valoroase. Fără îndoială că şi ele, ca noi toţi, au primit ce au meritat. Nu am întrebat. Eram foarte entuziasmat atunci de ideea că în curând aveam să-l întâlnesc pe domnul Kurtz. Când zic în curând, o zic ca o comparaţie. Urmau să treacă două luni din ziua în care am plecat din golfuleţ până când am ajuns la malul de lângă staţia lui Kurtz.
Să înaintezi în susul fluviului era ca şi când ai fi mers înapoi înspre primele zile ale acestui pământ, când vegetaţia se dezlănţuia peste tot şi copacii uriaşi erau regi. Un fluviu pustiu, o tăcere adâncă, o pădure de nepătruns. Aerul era calduţ, gros, greu, lipicios. Nu era nici un fel de bucurie în strălucirea soarelui. Întinderile lungi de apă se avântau, părăsite, în întunecimea depărtărilor înecate în umbre. Pe bancurile de nisip argintii, hipopotamii şi crocodilii stăteau lungiţi la soare unii lângă alţii. Apele care forţaseră marginile albiei curgeau printr-o puzderie de insule împădurite; te pierdeai pe fluviu ăla ca printr-un deşert şi te loveai toată ziua de bancuri, încercând să găseşti canalul până când începeai să te mişti ca sub o vrajă, rupt pentru totdeauna de ceea ce ştiuseşi pe vremuri – undeva – departe – poate într-o altă viaţă. Erau clipe când trecutul se întorcea aşa cum se întâmplă uneori când ai o clipă de răgaz, dar venea sub forma vreunui vis neliniştit şi zgomotos, pe care ţi-l aminteai cu uimire, odată întors în realitatea copleşitoare a acelei lumi ciudate, stăpânite de plante, apă şi tăcere. Iar liniştea asta a vieţii nu semăna deloc a pace. Era liniştea unei forţe implacabile clocindu-şi intenţiile de nepătruns. Te privea cu o expresie răzbunătoare. M-am obişnuit cu asta apoi; n-o mai vedeam; nu aveam timp. Trebuia să ghicesc mereu pe unde venea canalul; trebuia să găsesc, mai mult pe dibuite, semnele malurilor ascunse; eram atent la pietre scufundate; am învăţat să strâng bine din dinţi înainte să mă lase inima, când am dat din greşeală peste un ciot ascuns care ar fi sfârtecat vaporul făcut din tablă şi s-ar fi înecat toţi pelerinii; trebuia să fiu cu ochii după lemnele uscate pe care am fi putut să le tăiem noaptea pentru a avea cu ce alimenta vaporul cu aburi a doua zi. Când trebuie să te ocupi de astfel de lucruri, incidentele simple de la suprafaţă, realitatea – realitatea, vă zic – se estompează. Adevărul dinăuntru rămâne ascuns – din fericire, din fericire. Numai că eu îl simţeam, deseori îl simţeam cum, afundat într-o linişte misterioasă, mă privea cum mă maimuţăream, aşa cum vă priveşte şi pe voi, băieţi, cum vă faceţi acrobaţiile mergând pe sârmă
– pe cât? Jumate de coroană pentru o tumbă?
— Încearcă să nu sari calul, Marlow, mârâi un glas şi am ştiut că mai era cel puţin încă un ascultător treaz în afară de mine.
— Îmi cer scuze. Am uitat de durerea din suflet care se adaugă la preţ. Şi, chiar aşa, de ce ar mai conta preţul dacă tumba iese bine? Voi vă faceţi tumbele foarte bine. Şi nu le făceam nici eu rău, pentru că am reuşit să nu scufund nava în prima călătorie. Mă minunez şi acum. Imaginaţi-vă un om legat la ochi, pus să conducă o caravană pe un drum prost. Credeţi-mă că m-au trecut apele în tot timpul ăsta. Până la urmă, pentru un marinar e un păcat de neiertat să sfârtece fundul lucrului ăluia cu care se presupune că va pluti mereu. Poate că n-o să afle nimeni, dar tu n-o să uiţi niciodată bufnitura, nu? Ca un junghi în inimă. Ţi-o aminteşti, o visezi, te trezeşti noaptea şi te gândeşti la ea – mulţi ani mai târziu – şi te ia cu friguri. Nu încerc să spun că vasul a plutit tot timpul. De mai multe ori a înaintat cu greu, înconjurat de douăzeci de canibali care împroşcau cu apă şi împingeau. Îi luasem pe băieţii ăştia ca să completăm echipajul. Băieţi buni – canibali – la locul lor. Puteai să lucrezi cu ei şi le sunt recunoscător. Şi, până la urmă, nu se mâncau unul pe altul în faţa mea: aduseseră provizii de carne de hipopotam care intrase în putrefacţie aşa încât misterul sălbăticiei puţea sub nasul meu. Pfffuu! Îl simt şi acum. Îl aveam la bord pe director şi trei sau patru pelerini cu bastoanele lor – toată lumea era acolo. Uneori ajungeam la câte o staţie care era aproape de mal, suspendată la marginea necunoscutului şi nişte bărbaţi albi ieşeau repede din câte o colibă dărăpănată, făcând gesturi de bucurie, de surprindere şi de bun venit şi arătând foarte ciudat – ca şi când ar fi fost ţinuţi captivi acolo prin cine ştie ce blestem. Pentru o vreme cuvântul „fildeş“ străpungea aerul şi apoi porneam mai departe în tăcere, prin ţinuturi pustii, urmând curbele neclintite, strecurându-ne printre pereţii înalţi ai drumului nostru cotit, care făceau ca ritmul greoi al roţii cu zbaturi să reverbereze într-un plescăit înfundat. Copaci, copaci, milioane de copaci, masivi, imenşi, înălţându-se până la cer, şi pe lângă rădăcinile lor încleştate de mal, ca să-l apere de furia apelor, se strecura vasul nostru pirpiriu şi cănit, ca un gândac ce se târăşte fără vlagă pe sub arcadele unui portic impunător. Te făcea să te simţi foarte mic, cu desăvârşire pierdut, dar, cu toate astea, nu era un sentiment chiar deprimant. Până la urmă, chiar dacă eram mici, gândacul murdar se târa în continuare – şi asta era tot ce îţi doreai. Încotro îşi imaginau pelerinii că se târa, nu ştiu. Într-un loc unde se aşteptau să primească ceva. Pun pariu! Din punctul meu de vedere, se târa către Kurtz – şi doar către el; dar când ţevile de aburi au început să aibă scurgeri, ne-am târât foarte încet. Fluviul se deschidea înaintea noastră şi se închidea după ce treceam, ca şi când pădurea ar fi păşit fără grabă peste apă ca să ne taie drumul şi să nu ne mai putem întoarce. Pătrundeam din ce în ce mai adânc în inima întunericului. Era linişte deplină acolo. Uneori, noaptea, sunetul tobelor de dincolo de perdeaua de copaci ajungea în susul fluviului şi rămânea acolo, abia suspendat, ca şi când ar fi plutit, deasupra capetelor noastre, până ce răsărea soarele. Nu ne dădeam seama dacă însemna război, pace sau rugăciune. Răsăritul era anunţat de o linişte răcoroasă; tăietorii de lemne dormeau, focul lor ardea încet; o creangă ruptă te-ar fi făcut să tresari. Eram pribegi pe un pământ preistoric, pe un pământ care avea aspectul unei planete necunoscute. Puteam să ne imaginăm drept primii oameni care luau în primire o moştenire care fusese blestemată să fie îmblânzită cu preţul unei angoase profunde şi al unei trude excesive. Uneori, în timp ce ne chinuiam să luăm o curbă, se întâmpla să întrezărim contururile unor pereţi de trestie, acoperişuri ascuţite din iarbă, o izbucnire de ţipete, un vârtej de membre negre, o masă de palme care aplaudau, de picioare care tropăiau, de corpuri care se legănau, de ochi care se dădeau peste cap sub frunzişul greu şi nemişcat. Vaporul se târa alene pe lângă această frenezie neagră şi de neînţeles. Omul preistoric ne blestema, se ruga la noi, ne întâmpina cu bucurie – cine să fi ştiut? Eram decuplaţi de la înţelegerea împrejurimilor prin care înaintam; pluteam ca nişte fantome, plini de uimire şi îngroziţi în secret, cum ar face nişte oameni întregi la minte în faţa izbucnirii entuziaste a locuitorilor unei case de nebuni. Nu puteam să înţelegem, pentru că ajunseserăm prea departe şi nu ne puteam aminti pentru că noi călătoream în noaptea primelor epoci, a acelor epoci care s-au dus fără să lase nici un semn – nici o amintire.
Pământul părea nepământesc. Eram obişnuiţi să ne uităm la silueta încătuşată a unui monstru pe care l-am învins, dar acolo – acolo te uitai la ceva monstruos şi liber. Era nepământesc, iar oamenii erau – nu, nu erau inumani. Ei, ştiţi, asta era partea cea mai grea – bănuiala că nu erau inumani. O simţeai încet-încet. Urlau şi săreau, şi se învârteau, şi făceau nişte grimase oribile, dar ce îţi dădea fiori era gândul la umanitatea lor – la fel ca a ta – gândul că aveai o legătură care venea de departe, cu acest tumult sălbatic şi plin de pasiune. Urât. Da, era chiar urât, dar dacă erai bărbat, recunoşteai că exista în tine o urmă oricât de ştearsă de răspuns la sinceritatea teribilă a acelor zgomote, o suspiciune vagă că ar exista un anume sens acolo, pe care tu – tu cel atât de îndepărtat de noaptea primelor epoci – reuşeai să-l înţelegi. Şi de ce nu? Mintea unui om e în stare de orice – pentru că în ea există totul, tot trecutul şi tot viitorul. Ce există până la urmă? Bucurie, frică, tristeţe, abnegaţie, curaj, furie – cine ştie? – adevăr – adevăr dezgolit de haina timpului. Lasă proştii să caşte gura şi să se cutremure – omul ştie şi poate să se uite fără să clipească. Dar trebuie să fie cel puţin la fel de bărbat precum cei de pe ţărm. Trebuie să iasă în întâmpinarea adevărului cu adevărul lui – cu forţa lui interioară înnăscută. Principiile nu sunt de ajuns. Achiziţiile, hainele, cârpele frumoase – cârpe care ar zbura la prima agitaţie. Nu, ce-ţi trebuie e o credinţă chibzuită. Mă atrage prin ceva discuţia asta drăcească – e ceva acolo? Foarte bine, aud, admit, dar am şi eu o voce şi, de bine de rău, povestea mea nu poate fi oprită. Sigur, un prost, cu fricile lui clare şi cu sentimentele lui bune, e mereu în siguranţă. Cine mormăie acolo? Vă întrebaţi dacă m-am dus pe ţărm să urlu şi să dansez? Ei, nu – nu m-am dus. Dă-le încolo de sentimente bune! N-aveam timp. Trebuia să mă chinui cu ceruză de plumb şi cu fâşii din pături de lână ca să bandajez ţevile de aburi care curgeau – aia făceam. Trebuia să am grijă de cârmă, să ocolesc cioturile şi să fac rabla să plutească dracu’ ştie cum. În toate lucrurile astea era destul adevăr de suprafaţă cât să salveze şi pe cineva cu mai multă minte. Şi, printre toate astea, trebuia să mă ocup şi de sălbaticul care era fochist. Era un specimen îmbunătăţit; ştia să aprindă un cazan vertical. Era acolo, sub comanda mea, şi pe cuvânt vă spun că să te uiţi la el era ca şi când te-ai fi uitat la un câine îmbrăcat cu nişte pantaloni caraghioşi de călărie şi cu o pană la pălărie, coţobănindu-se pe picioarele din spate. Câteva luni de antrenament fuseseră suficiente pentru băiatul ăsta cu adevărat deosebit.
Fragmente din Inima întunericului, de Joseph Conrad, colecţia Top 10+, Polirom, 2014, Traducere din limba engleză de Casiana Ioniţă
Se chiora la manometrul de aburi şi la apometru făcând eforturi clare să pară întreprinzător – şi avea şi dinţii piliţi, sărmanul drac, şi lâna de pe scăfârlie rasă în forme ciudate, şi trei cicatrici ornamentale pe ambii obraji. Ar fi trebuit să bată din palme şi să ţopăie pe mal, dar el muncea din greu, subjugat de o magie bizară, plin de cunoştinţe menite să-l facă mai bun. Era de ajutor pentru că fusese instruit şi ştia aşa: că dacă apa din obiectul acela transparent dispărea, spiritul rău din cazan avea să fie furios de la cât era de însetat şi urma să se răzbune teribil. Aşa că transpira şi făcea focul şi se uita la sticlă cu teamă (legată de braţ, purta un soi de amuletă, înnădită din cârpe, iar în buza de jos, pe toată lungimea, avea băgat un os şlefuit, aplatizat şi mare cât un ceas) în timp ce malurile împădurite alunecau încet în urma noastră, zgomotul scurt rămânea în urmă, kilometri interminabili de tăcere – şi noi alunecam mai departe către Kurtz.
