Tot ce putem face când ne îndrumăm favoritul în direcţia cea mai indicată, în condiţii care să nu-i afecteze pe alţii, este să acţionăm ca o boare de vânt şi să exercităm cea mai delicată, cea mai puţin perceptibilă presiune, cum ar fi să încercăm doar să făurim un vis pe care să putem spera că cel preferat de noi şi-l va aminti ca pe un vis premonitoriu, în eventualitatea că un eveniment probabil chiar ajunge să se petreacă.” – „Lucruri transparente”, 1972 Vladimir Nabokov
În ciuda criticilor, este poate în acest paragraf, o formă de afecțiune deopotrivă profundă și delicată a naratorului faţă de personajul principal. O formă de afecțiune ce presupune multă ţinere deoparte, respectarea spaţiului fizic şi mental, dar şi abţinerea de la orice s-ar putea constitui în formă de presiune asupra „persoanei favorite”.
Ca multe scrieri ale sale, și „Lucruri transparente” arată preocuparea lui Nabokov pentru formă, mai exact pentru structura literară. Unii au mers până într-acolo, încât au considerat acest text o poveste fără iubire, deși atinge explicit tema. Scriitura lui rămâne însă pe cât de apăsătoare, pe atât de provocatoare
Printr-o naraţiune densă, cu unele accente detectiviste, construită în jurul a patru vizite ale editorului Hugh Person în Elveția, Nabokov insistă asupra a cel puțin trei aspecte: raportarea la sincronicităţi, raportarea la inexplicabil şi raportarea la trecut.
Un adept al sincronicităţilor în alcătuirea ficţiunilor sale, Nabokov respinge ideea de a încerca organizarea haosului prin forţarea unor legături de tip cauză-efect. Chiar dacă anumite sincronicităţi se produc, asta nu înseamnă că trebuie să le atribuim interpretări, ci ar trebui să lăsăm inexplicabilul neexplicat şi să plecăm de la premisa că multe sincronicităţi se produc probabilistic şi statistic.
În urma straniei întâmplări în urma căreia Person ajunge să își ucidă involuntar soția (Armande), acesta este tentat să pună în discuţie distincţia real vs vis și să rupă barierele realului. Naratorul vine însă aici cu exemplul imensei poveri pe care mulţi o poartă, presupunând nu numai că „realitatea” ar putea fi doar un „vis”. Ci și că conştiinţa faptului că am fi conştienţi de natura onirică a realităţii ar fi la rândul ei un vis.
Naratorul, respectând spațiul și intimitatea personajelor, mai ales pe ale celor preferate, îi lasă lui Hugh Person, cu delicatețea unei adieri de vânt, libertatea de a se lăsa sedus de trecut.
Spre final, într-o relație ambiguă narator-personaj, se recunoaşte că raportarea nepotrivită la sincronicităţi şi la inexplicabil poate face trecutul mai seducător decât este în mod real. Èxemplu în acest sens este faptul că Person încearcă să refacă fragmente dintr-un trecut care nu este nici pe departe un paradis pierdut, ci un paradis imaginar pierdut. Bunăoară, soției sale moarte, pe care caută s-o reconstituie în prezent, nu-i găsește, din punct de vedere obiectiv, mari virtuți.
Naratorul mai sugerează că, dacă personajul său ar anticipa sau măcar ar presupune presiunea viitorului, nu ar mai rămâne blocat în trecut şi sedus de acest timp. Desigur, el vorbeşte, în acest caz, din perspectiva celui care cunoaşte deja toate datele trecutului, prezentului şi viitorului din viaţa personajului său principal.
„Lucruri transparente” este şi un text despre un mod particular de a se raporta la literatură și la viață, în funcție de ceea ce se poate numi criteriul transparenței. Transparența pare să fie ceea ce caută Hugh Person în obiecte, în oameni, în fenomene.
De aceea, textul se citește până la final şi în încercarea de a răspunde la întrebarea „care sunt lucrurile transparente”, fie ele persoane, obiecte, fenomene sau procese. Pare că personajele și întâmplările de aici sunt toate definite prin opacitate. Un exemplu din text ar fi precizarea explicită că „dragostea sexuală nu este transparentă”. Dar nimic nu se dovedeşte a fi transparent la Nabokov în general și în „Lucruri transparente” în particular.
Pe acest fundal de personaje şi fenomene opace, după o încercare de a vedea în iubire un soi de lucru transparent, dar fără succes, singurul lucru care pare a fi transparent este moartea. Iar şocul trecerii dintr-o formă de existenţă în alta este redat prin simbolul unei cutii transparente şi goale. Cutia, simbol al spațiului tridimensional, poate sugera faptul că moartea sparge continuumul spațiu-timp (patru dimensiuni), despovărându-se de dimensiunea timpului.
