**
A AFURISI
Verbul a afurisi, de origine slavă (afurisati) sau neogreacă (aforizo), potrivit Dicţionarul etimologic al limbii române, are sensurile: (1) a arunca anatema asupra cuiva, a anatemiza şi (2) a blestema, a înjura (DELR; vezi şi CDER, art. 117). El se regăseşte în macedoromână (subst. afurisire) şi în meglenoromână (adj. furisit) şi a fost împrumutat din română în dialectul săsesc (afuresin).
Dintre derivate – afurisenie, afurisit, a dezafurisi –, ultimul este interesant, în măsura în care, întrucât înseamnă „a scoate din anatemă prin rugăciuni”, marchează inserarea cuvântului în seria magică a face/a desface, a lega/a dezlega etc.
ALUN
Băţului de alun i se atribuie proprietăţi magice, care se manifestă atât în descântat – în formule sau/şi în practici –, cât şi în colindatul ritual. În volumul Plantele în gospodăria ţărănească tradiţională. Dicţionar, Georgeta Niţu menţionează folosirea alunului – preventivă sau vindecătoare –, în Oltenia, împotriva şerpilor şi a muşcăturii de şarpe, împotriva Mumei pădurii, împotriva negilor, în descântecele de dragoste pe ursită etc.:
– „El [băţul de alun] este considerat naşul şarpelui; cu el poţi omorî sau poţi împiedica şarpele să muşte” (Niţu, 2003, p. 9);
– „În Romanaţi, pentru descântat se foloseau un băţ de alun şi rădăcini de viţă‑de‑vie şi corn: — Unde te duci Gavrilă? /— Mă duc la topilă / să mănânc o copilă. / — Leac ce să‑i fie? / — Leac să‑i fie de rădăcină / De boz, / De viţă de vie, / De nuia de alun, / Să plesnească şarpele ca un nebun” (Ionescu și Daniil, I, 1907, pp. 187–188, apud Niţu, 2003, pp. 10–11);
– „În zona Doljului, copiii mici, care plângeau noaptea, se descântau de «muma pădurii» cu lemn de alun, în apă neîncepută. Femeia care descânta bătea cu toporul în uşă şi spunea: «Tu, muma pădurii, / Tu, păduroiule, / Cu vacile vii, / Cu vacile să te duci, / De la cutare să fugi»” (Ion Creangă, vol. I, nr. 1, p. 14, apud Niţu, 2003, p. 13);
CĂIŢĂ
Conform lui Al. Ciorănescu, cuvântul provine din sârbă sau croată (kaica „scufie tipică împodobită cu monede de aur”) şi se regăseşte şi în bulgară (CDER, art. 1292). Dintre sensurile lui – „1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat şi Transilvania; 2. În Transilvania, pălărie bărbătească; 3. Placentă; 4. Breloc” –, cel de‑al treilea evocă semantisme pe care le întâlnim şi la cuvintele soartă, a soroci.
Numită şi căciulă, tichie, cămaşă, perdea, scufie (Bălteanu, 2001, pp. 32, 119–120, 153–154), căiţa este un semn după care poate fi ghicit viitorul copilului:
– „Dacă au un fel de căiţă (tichie, pieliţă) pe cap, se zice că ies, ori hoţi, ori curvari, ori strigoi, sau se zice că aceştia deoache, au ochi răi. În general însă, se crede că sunt norocoşi: strigoi de lapte, de bucate […] Zace că nu‑s prea curaţi, sunt cam blestemaţi. Moaşa nu poate să le ia căiţa de pe cap, până nu‑i nimereşte soarta. Spune: va fi norocos de bani, de vite etc. şi când poate scoate căiţa, cuvântul spus în urmă reprezintă norocul sau nenorocul copilului. Căiţa n‑o azvârle. Nu e bine: s‑ar duce norocul copilului. Unii o păstrează la grindă, ca pe buric, alţii o îngroapă la un loc cu căsuţa copilului” (Cristescu‑Golopenţia, 2002, p. 91).
