Ovid Densusianu: Limba descântecelor
Descântecele au un pronunţat caracter conservator, permiţând, uneori chiar fără ca descântătoarele să‑şi dea seama, contactul cu o realitate istorică dispărută şi cu feluri de a o spune care au ieşit de mult din uz şi care ajung, ca atare, să fie deseori deformate în cursul descântatului. Astfel, se vorbeşte, în cadrul lor, despre căminari, despre bidivii, arcuri şi săgeţi, despre judecată la divan etc.:
– „[…] eu ţie ţi‑oi dărui / doi bidivii negri / din cei ai căminarului”;
„[…] / au venit nouă voinice / cu suliţe şi cu săgeţi”;
„Cu suliţa te‑oi împunge”; pp. 232–233.
Exemplele de fonetism arhaic atestat în descântecele la care trimite Densusianu sunt în număr de două: boureşti (în coarne boureşti), schimbat în boiereşti, atunci când nu mai este înţeles; struncinătură, cu „t” din prima silabă păstrat – într‑o culegere inedită din Putna (p. 233).
Rare sunt şi particularităţile morfologice arhaice: forma sor pentru soră (sor cu ciuma; sor cu buba; sor cu brânca), rimând astfel cu dor (= durere); pluralul manu(le) al lui manu (= mână); genitivul construit cu de (la miez de cale; la mijloc de cale; în mijloc de cărare); formele adjectivale pustii (la singular, refăcut ulterior ca pustiu), mare în formă invariabilă („În dealul mare / în mări mare”; p. 234); formele verbale să doaie < lat. doleat (= să doară), să spar (= să sperii), am fapt (= am făcut), o fi fapt
(= o fi făcut), fece (perfectul simplu vechi al verbului „a face”); unele derivate vechi, formate cu sufixul ‑oaie, astăzi înlocuit prin ‑oaică (lupoaie, ursoaie, zmeoaie, Samcoaie, diavoloaie, drăcoaie, leoaie, moroaie, strigoaie; p. 236).
Autorul se va concentra, în schimb, asupra formelor lexicale dispărute sau întrebuinţate exclusiv egional şi asupra sensurilor vechi ale unor cuvinte încă în uz, pe care le va prezenta în ordine alfabetică, fără a le subcategoriza şi rareori comentându‑le (pp. 236–65).