Pentru cei care nu mai cunosc tihna obsedantă a lecturii romanului, Balzac este un teritoriu inaccesibil. Paginile sale, pagini care se desfăşoară asemeni unui labirint, rămân inerte atunci când sunt confruntate cu privirea oarbă a omului ce este doar un prizonier al reţelelor sociale. Imediatul facil nu poate avea acces la durata lungă balzaciană.
Ochiul şi textul
Căci Balzac trebuie citit, înainte de toate, prin eliberarea de prejudecăţi, de prejudecăţile ce, transmise tenace, aparţin locului comun al gândirii. Este vorba de acea imagine, redutabilă dar tâmpă, a unui Balzac ce întruchipează realismul şi propune, prin textele sale, un edificiu în care putem regăsi, întreagă, societatea franceză. Este vorba, mai apoi, de acea severitate care, din timpul vieţii sale, a condamnat lipsa de stil şi prolixitatea ca pe viciile ce grevează asupra literaturii sale.
O dată eliberat de aceste idei comune, Balzac devine unul dintre acei autori moderni cu au reuşit să ofere mitului armătura ficţiunii. Romanul pe care Balzac îl zideşte este un roman total în care toate genurile fuzionează şi în care asimetria este parte din armonia paradoxală a întregului. Pasionat de observaţie dar locuit de viziuni gnostice, Balzac construieşte, prin “ Comedia Umană”, cel mai vast depozit de mituri pe care îl cunoaşte literatura secolului XIX.
Balzac este parte din acest moment al consacrării romanului ca epopee a modernilor. Alături de contemporanii ce se dedică romanului serializat de mistere, este cazul lui Eugene Sue, Balzac ţese o pânză pe care proiectează dramele unei lumi pe cale de a se naşte. Ambiţia sa cosmogonică este pe măsură celor care, în vremea sa, imaginează sisteme de guvernare şi modele utopice. Franţa în care scrie Balzac este un laborator alchimic al timpurilor care vor veni. Liberali, legitimişti, conservatori, reacţionari, radicali, republicani sunt prinşi în acest malaxor de destine.
Balzac este un artist ce aspiră la grandoarea demiurgului. Omul adesea vulgar şi nemăsurat devine, în spaţiul camerei sale de lucru, un ziditor de lumi. Prolixitatea este preţul pe care scriitorul îl plăteste spre a lupta cu timpul. Înainte de a fi epuizat de povara propriilor fantasme, Balzac este materia paginilor sale. Literatura sa îl bântuie , iar visele şi coşmarurile sale hrănesc viaţa care îl devoră.
Textele lui Balzac nu sunt “ realiste” in accepţiunea stupidă pe care acordă termenului critica filistină. Într-una din operele sale doar aparent minore, “ Facino Cane”, Balzac revine la capacitatea artei pe care o practică de a fi asemeni unui văz unic ce merge mai departe de suprafaţa realităţii. Balzac este text, iar textul său este ochiul care se dilată spre a cuprinde peisajele din jurul său.
Balzac este, spre deosebire de Stendhal, sedus de ocultismul şi misticismul romantic: în “Seraphita” sau “ Louis Lambert”, arta sa ajunge până la marginea domeniului de frenezie hipnotică al lui Swedenborg. Lumea despre care scrie acest Balzac comunică cu cea pe care raţiunea nu o poate bânui: romantismul său este puntea pe care păşeşte, spre a trece dincolo.
Ceea ce pare iregular , din perspectiva purismului calofil, este organic din unghiul de vedere al acestui demiurg ce a visat totalitatea. Datorăm lui Balzac chipul unui Paris ca întruchipare a Meduzei: fascinant şi mortal, seducător şi carnivor. Pasiunea care îl striveşte în viaţă pe Balzac trece în textele sale, acolo unde devine o magmă ce se revarsă, imposibil de stăvilit.
Contemporanii săi nu au înţeles mai mult din ficţiunile sale decât atâţia dintre exegeţii săi. Ambiţia sa nu poate fi încadrată în spaţiul raţiunii diurne. Ea este stigmatul pe care destinul îl întipăreşte pe fruntea naturilor alese: unicitatea lui Balzac face ca orice comparaţie să fie una sterilă şi irevelantă.
Simbolic, în Jacques Collin alias Vautrin alias Abatele Carlos Herrera ,Balzac a imaginat unul dintre acele personaje ce nu pot exista decât în ordinea mitului. Răufăcătorul lui Balzac este semnul memorabil al acestei vocaţii de mitograf. Aventurile şi metamorfozele lui Vautrin sunt cele ale unui semizeu ce domneşte asupra lumii subterane: imperiul lui este populat de fiinţele pe care le mişcă şi le domină puterea lui teribilă.
Spre acest Balzac ce visează şi scrie cu febrilitatea unui hipnotizat te poţi îndrepta doar trecând prin porţile unei literaturi critice ce redescoperă în textele sale energia şi vitalitatea stranie ce îi consumă însăşi fiinţa. De la E. R. Curtius şi Albert Béguin până la Roger Caillois şi Michel Butor, acest Balzac reconstituit temerar are profilul unui Sfinx pe care nu încetăm să îl interogăm.
Asemeni personajului din “ Pielea de şagri”, omul a fost devorat de ambiţia de a deveni. Dorinţele împlinite prin scris i-au fost fatale. Biologia a fost copleşită de povara himerelor. Ficţiunea a epuizat pe creatorul ei. “Comedia umană” este giganticul monument în care se află, zidit, cel care a fost Balzac.
