Romanul care l-a proiectat pe Roberto Bolaño pe scena literară internațională, Nocturnă în Chile reprezintă mărturia de pe patul de moarte a lui Sebastián Urrutia Lacroix – preot catolic, membru al Opus Dei, critic literar de mare finețe și poet ratat –, bântuit de voci și figuri din trecut. În ultimele ore, febrile, din viața lui Urrutia, din el se revarsă un potop de amintiri: anii petrecuți alături de intelighenția din Santiago de Chile, călătoriile prin Europa în încercarea de a afla secretul salvării catedralelor de la descompunerea cauzată de excrementele de porumbei, exilul său voluntar în poezie greco-latină în timpul celui mai negru episod din istoria statului, meditațiile de teorie marxistă date generalului Augusto Pinochet…„Extraordinar…Capodopera lui Bolaño.” – James Wood
„Cu acest roman, Bolaño s-a alăturat nemuritorilor.“ – The Washington Post
„Unul dintre marii scriitori ai sfârșitului de secol XX și ai începutului de secol XXI.“ – The Guardian
„Cel mai influent și mai admirat scriitor al generației sale.“ – Susan Sontag
„Puțini sunt scriitorii care stăpânesc alchimia prin care trivialul se transformă în sublim, iar cotidianul în aventură.“ – Gheorghi Gospodinov
Roberto Bolaño s-a născut la Santiago de Chile în 1953, dar a trăit cea mai mare parte din viață în Mexic și în Spania, unde a murit la vârsta de 50 de ani. Este autorul a numeroase volume de ficțiune, nonficțiune și poezie, printre care se numără Detectivii sălbatici, O stea îndepărtată sau Nocturnă în Chile. În 2008 a primit, postum, The National Book Critics Circle Award pentru romanul monumental 2666.
FRAGMENT:
Sunt pe moarte, dar mai am încă multe de povestit. Eram împăcat cu mine însumi. Tăcut și împăcat. Când, din senin, au început să mi se întâmple tot felul de lucruri. De vină este tânărul acesta îmbătrânit. Eu eram liniștit. Acum nu mai am liniște. Trebuie să lămuresc câteva lucruri. Așa că am să mă sprijin într‑un cot și am să ridic ușor capul, nobilul meu cap bâțâit, și am să caut în colțul cu amintiri acele fapte care mă justifică și care contrazic astfel infamiile pe care tânărul îmbătrânit, într‑o singură noapte brăzdată de fulgere, le‑a răspândit pe seama mea ca să mă discrediteze. Pentru așa‑zisa mea discreditare. Trebuie să avem simțul răspunderii. Toată viața mea am susținut acest lucru. Fiecare dintre noi are obligația morală de a răspunde pentru faptele sale și pentru spusele sale, ba chiar și pentru tăceri, da, pentru tăceri, pentru că și cele nerostite urcă la ceruri și Dumnezeu le aude și numai Dumnezeu le înțelege și le judecă, așa că atenție mare la ce trecem sub tăcere. Eu răspund pentru toate ale mele. Tăcerile mele sunt fără de prihană. Asta să fie clar. Mai cu seamă lui Dumnezeu să‑i fie clar. De ceilalți mă pot lipsi. De Dumnezeu, nu. Habar n‑am despre ce vorbesc. Uneori mă surprind sprijinit într‑un cot. Bat câmpii, visez și încerc să mă împac cu mine însumi. Câteodată însă uit până și cum mă cheamă. Mă cheamă Sebastián Urrutia Lacroix. Sunt chilian. Înaintașii mei, pe linie paternă, erau din Vascongadas sau Țara Bascilor sau Euskadi, cum i se zice astăzi. Dinspre mamă, mă trag de pe meleaguri franceze, dintr‑un sat al cărui nume în spaniolă ar fi „Bărbat pe pământ“ sau „Bărbat în picioare“, franceza mea, la aceste ore înaintate, nu mai e atât de bună ca altădată. Dar mi‑au mai rămas ceva puteri cât să‑mi amintesc și să răspund acuzelor aduse de acest tânăr îmbătrânit care s‑a înființat deodată în pragul ușii casei mele și m‑a jignit, fără ca la mijloc să fi existat vreo provocare, fără nicio legătură cu ceva. Asta vreau să fie limpede. Eu nu caut cearta, niciodată n‑am căutat‑o, eu caut pacea, răspunderea pentru fapte, vorbe și tăceri. Sunt o persoană rațională. Și așa am fost întot‑ deauna. Pe la vârsta de treisprezece ani, am simțit chemarea lui Dumnezeu și am vrut să mă înscriu la seminar. Tata s‑a opus. Nu foarte hotărât, dar s‑a opus. Încă‑mi mai amintesc umbra sa prelingându‑se de‑a lungul încăperilor casei noastre, de parcă ar fi fost umbra vreunei anghile sau a unei nevăstuici. Și‑mi amintesc, nu știu cum, cert este că‑mi amintesc zâmbetul meu în întuneric, zâmbetul copilului care am fost. Îmi mai aduc aminte și de un goblen ce reprezenta o scenă de vânătoare. Și de o farfurie întinsă din argint pe care era gravată o cină cu toate dichisurile pe care le impune ocazia.
Traducere de Alina Cantacuzino