Richard Ford – Canada

În orășelul Great Falls, din Montana, viața unei familii aparent fericite se destramă brusc atunci când părinții, oameni absolut normali, se hotărăsc să jefuiască o bancă. Adolescenții gemeni, o fată și un băiat care rămân singuri în urma întemnițării părinților, se despart. Perspectiva romanului îi aparține băiatului, Dell Parsons, pe care soarta îl duce peste graniță. Ajuns în misterioasa și necuprinsa Canadă, Dell intră pe mâna unui bărbat violent și impulsiv. Romanul lui Richard Ford este o meditație asupra răului ascuns în cele mai banale ființe umane, dar și asupra misterului de nepătruns al unor peisaje pustii. Roman al maturizării, capodopera lui Richard Ford propune unul dintre cele mai tușante și mai dickensiene personaje din literatura acestui început de secol.

„Sclipitor!” Colm Tóibín

„Unul dintre primele mari romane ale secolului XXI.” John Banville

„Un roman care te captivează și te bântuie.” Douglas Kennedy

„Cartea cea mai elegiacă și mai profundă a lui Ford.” The Washington Post

„Ford n-a scris nicicând mai bine decât în această carte… Cel mai bun roman al lui de la Ziua Independenței.” Daily Beast

„Pură grație vocală, umor tăcut, exact, observație calmă.” Lorrie Moore, The New Yorker

Richard Ford (n. 1944) este autor american de romane și proză scurtă. A studiat la Michigan State University și a urmat un masterat în creative writing la University of California, Irvine, unde l-a avut profesor pe E.L. Doctorow. În 1996 a fost distins cu Pulitzer Prize și PEN/Faulkner Award (pentru al doilea volum din tetralogia Frank Bascombe, Ziua Independenței). În limba română i-au fost traduse romanele Cronicarul sportiv și Ziua Independenței, dar și volumele de proză scurtă Rock SpringsViața sălbaticăFemei cu bărbați și volumul de memorii Între ei. Amintiri despre părinții meiCanada este prima carte a lui Richard Ford care apare în Anansi.World Fiction.

FRAGMENT:

O vreme, probabil că tranzacțiile tatei cu indienii și cu Great Northern au mers bine. Deși mama a scris în cronica ei că, în vremea aceea — era mijlocul lui iulie —, a început să simtă un „plictis fizic“ și, pentru prima oară după mulți ani, a început să vorbească la telefon cu părinții ei, când tata era plecat să învețe despre vânzarea de ferme și să supravegheze livrarea cărnii de vită furate. Bunicii noștri nu participaseră în niciun fel la viața noastră de familie. Eu și sora mea nu îi cunoscuserăm, ceea ce știam că e neobișnuit, din moment ce copiii de la școală își vedeau tot timpul bunicii, făceau excursii cu ei și primeau de la ei felicitări, cadouri și bani de ziua lor de naștere. Bunicii noștri din Tacoma se opuseseră ca fiica lor inteligentă, care avea o diplomă de la o facultate decentă, să se mărite cu un fost aviator zâmbăreț și alunecos din Alabama, care declanșase alarme în lumea lor insulară de imigranți din Tahoma. Îl jigniseră pe tata făcându-și cunoscută dezaprobarea. El a fost insultat de faptul că era subestimat și, prin urmare, nu ne-a încurajat niciodată să-i vizităm, nici pe ei să ne viziteze pe noi, deși nu cred că a interzis acest lucru în mod explicit — nu că bunicii ar fi venit pe oriunde am locuit noi. Texas sau Mississippi. Dayton, Ohio. Erau de părere că mama ar fi trebuit să intre în rândurile „profesioniștilor“, să trăiască într-un oraș sofisticat și să se mărite cu un contabil sau cu un chirurg. Or mama i-a spus lui Berner că nu ar fi făcut niciodată așa ceva, pentru că ea, fiind așa deosebită, cum se știa, își dorise întotdeauna o viață mai aventuroasă. Numai că părinții ei erau pesimiști, temători și rigizi, deși trăiau în America din 1919. Și li s-a părut acceptabil să-i întoarcă spatele fiicei lor și familiei ei și să ne lase pe toți să dispărem în interiorul țării. „Încă ar fi frumos să-i cunoașteți și voi pe bunici înainte să moară“, ne-a zis ea de câteva ori. Păstra o fotografie alb-negru înrămată, făcută la Cascada Niagara, care înfățișa trei oameni în miniatură, asemănători, cu ochelari, fiecare purtând o haină de ploaie din cauciuc, părând nefericiți și nedumeriți, pozând pe schela de acces la bordul unui vas (Fecioara cețurilor, știu acum, pentru că am mers și eu cu el) care făcea tururi chiar până la baza asurzitoare a cascadei. Era întoarcerea părinților ei dintr-o excursie de-a lungul continentului, făcută cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a căsătoriei, în 1938. Mama avea doisprezece ani. Prenumele lor erau Woitek și Renata. Vince și Renny, prenumele americane. Nici Kamper nu era numele real, ci Kampycznski. Numele mamei, Neeva Kampycznski, i se potrivea mai bine decât Kamper sau chiar decât Parsons, care nu avea nimic de-a face cu ea. „Asta-i o cascadă adevărată, copii!“, zicea ea uitându-se la fotografia crăpată, pe care o scosese din dulap ca să ne-o arate. „O s-o vedeți și voi într-o zi. Pe lângă ea, căderile astea amărâte de apă de pe aici par o glumă. Nu sunt cascade mari[1] — doar dacă n-ați mai auzit de altele, ca țăranii care trăiesc aici.“

Traducere de Mihaela Buruiană

[1] Great Falls, denumirea localității în care trăiește familia, se traduce prin „Cascadele mari“.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *