Al doilea roman al Cvartetului Otoman
După o tentativă de sinucidere, Hikmet Bey incearcă să o uite pe cea care s-a aflat la originea suferinței sale, superba Mehpare Hanım. Intr-un spital catolic departe de Istanbul, tanărul iși revine incet in simțiri. Intre timp, lucrurile se schimbă in capitala Imperiului Otoman. Domnia sultanului este amenințată, revolta bate la ușă, străzile Istanbulului au devenit scena violențelor de tot felul. Ne aflăm in ajunul unui episod de la sfarșitul Imperiului: contrarevoluția din 31 martie 1909. In timp ce Hikmet Bey iși recapătă gustul pentru viață și se instalează intr-o locuință luxoasă, departe de oraș, cititorul se trezește dintr-odată atras in inima unei fresce fascinante in care marea istorie se desfășoară de-a lungul unei galerii de figuri de neuitat. Iubirile lor, speranțele, eterna meschinărie a comportamentului, dar și fragilitatea emoționantă a umanității lor fac din această carte un remarcabil roman de dragoste și aventuri, povestea zguduitoare a unei revoluții prea puțin cunoscute Occidentului.
„Un thriller ambițios și inteligent despre dragoste și război.“ – Kirkus Reviews
„În lumea lui Altan, dragostea vine la pereche cu pierderea, fericirea naște nefericire, din divorț poate răsări prietenia, onoarea și convingerile iși dau mana cu infidelitatea, cu greșeala și incertitudinea. Un roman de atmosferă, hipnotic și trist.” – Asian Review of Books
„Dragostea în vremea revoltelor se concentrează asupra unuia dintre cele mai dureroase și ignorate capitole ale istoriei otomane, combinand perfect literatura și istoriografia. – Medio Oriente e Dintorni
„Intregul roman radiază de frumusețe deplină.”- Critica Letterraria
Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat și Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. In prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.
FRAGMENT:
În unele nopți, era trezit de zgomotul furnicilor care mișunau pe covoarele persane vechi, roase de vreme. Imposibil de auzit pentru muritorii obișnuiți, pașii acestor furnici cu mijloc subțire, cu încheieturi fragile și corpuri noduroase de un negru strălucitor, ultimele viețuitoare care mai călcau pe covoarele țesute cu sute de ani în urmă într-o odaie dărăpănată dintr-un sat de munte și decolorate de preumblarea atâtor perechi de picioare, răsunau în sufletul apatic al lui Osman și îl făceau să se cutremure.
Smulgându-se cu greu din patul imens în care bunica lui se străduise cândva să caute, pe cele mai îndepărtate țărmuri ale voluptății, cele mai intense plăceri care îi sunt date trupului omenesc, și-a pus picioarele pe podeaua al cărei scârțâit neîncetat îi trăda vârsta și apoi, după ce a încercat să prindă puțină putere din această duritate aspră, s-a ridicat și a părăsit încăperea târându-și pașii.
Îmbrăcat în cămașa lui lungă de noapte tocită pe alocuri și de un alb îndoielnic, pe care o moștenise de la bunicul său, a intrat în sufragerie, a aprins luminile, iar acolo, în loc de furnicile pe care se aștepta să le vadă, a găsit trupurile diafane și străvezii ale morților lui, care se agitau neliniștiți.
Acești morți erau prizonierii timpului; azvârliți încă de la primul lor scâncet pe cărările vieții de parcă nimic nu avea să-i oprească vreodată și opriți din avântul lor de ultimul oftat, ei rămăseseră captivi. Neputând să urce pe firul timpului înainte de prima lor zi, nu reușeau să treacă nici dincolo de ultima, trezindu-se acum condamnați să hoinărească la nesfârșit între aceste două momente. Spunând povestea vieților pe care le duseseră, aceleași pentru totdeauna și încremenite între fălcile a două clipe definitive, adăugau de fiecare dată detalii noi, fapte noi, străduindu-se să schimbe prin cuvinte ceea ce trebuie să rămână pe veci neschimbat.
Traducere de Mădălina Ghiu
Anansi. World Fiction