Mai mult decât Iepurele Alexandru

Nu știu cât se mai susține astăzi butada ,,copilăria copilului universal”, așa cum a fost atribuită Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă, însă Ana Barton tot înspre vârsta de aur trage, înspre Matricea-copilărie care temeluiește și rostuiește existența. 

Ana Barton se înalță (și strălucește) la mintea copiilor, ceea ce este, să o recunoaștem deschis și fără prejudecăți, cea mai înaltă formă de spiritualizare, fiindcă, nu-i așa, ce poate fi mai dădător de aripi și de zbor decât întoarcerea la inocență? De la copii avem întotdeauna ceva de învățat, ei ne sunt Pedagogii. Conștientă sau nu, practicantă sau nu, Ana Barton adoptă esența șamanismului peruan, în care, la loc de cinste, se regăsește credința cum că noi, oamenii, nu am părăsit nicicând Edenul și că suntem creatorii propriei Povești de viață, visând continuu la lumea în devenire. Povestea ține de trezire spirituală, de activarea celui de-al Treilea Ochi, povestea de la începutul vieții noastre.

Prin povești (de)venim (înspre noi înșine), ne exersăm recunoștința față de tot ce e mai bun și mai aducător de Bine și de Frumos în existența noastră. Ana Barton nu se grăbește să devină mare și să se poarte ca un adult, fiindcă maturitatea nu are niciun haz. În momentul în care uităm să mai fim copii, viața noastră e una searbădă, pierzându-și nimbul. 

Scriind povești, Ana Barton vine într-o dublă întâmpinare: a copiilor, în general, și a copilului interior, alter ego-ul său, în particular. Iepurele Alexandru și fructele prieteniei e un fel de Inimă roșie cu lapte dulce. Ambele sunt scrise cu sufletul, nu doar cu stiloul cu cerneală verde, în ambele se navighează pe Calea Lactee pe care numai ochii inocenți ai copilului poate s-o descifreze și să-i pătrundă misterele și tainele.

Ana Barton știe că joaca, jocul și povestitul reprezintă îndeletniciri serioase, empatie, responsabilitate, implicare, proactivitate, elan vital, conștiință nepervertită, iar a fi în poveste înseamnă a-ți calibra lungimea de undă sufletească, a-ți ridica vibrația.

Purtătoare de mesaj și de tâlc, inspirațional-motivaționale, scrise în scop terapeutic, dar și (re)creativ-educativ, poveștile adună, pun laolaltă, au rol comunizant-coagulant, fiind exact ceea ce trebuie într-o lume din ce în ce mai alienată și alienantă, mai dezbinată, mai învrăjbită și mai destrămată, în care izolarea, rătăcirea, egoismul și individualismul capătă forme galopant-agravante.

Scrierea unei povești, actul povestirii în sine e un proces alchimic, cathartic, de curățare (a ,,Athanorului” și de găsire a ,,pietrei” filosofale) și de primenire interioară. Povestind, Ana Barton dăruiește și dobândește în aceleași timp.

Iepurele Alexandru și fructele prieteniei reprezintă forma prin care Ana Barton iese în prag (alături de Pervazul lui Dumnezeu), în straie de sărbătoare. Povestea Anei oglindește un om frumos, un om de bine, un om pe care ți-l dorești în preajmă. Pe de-o parte Femeia (care împrejmuiește afectiv), pe de altă parte Povestea, substantive (pline de substanță) ce țin de genul feminin, simboluri ale caduceului, germinației, Geei.

Iepurele Alexandru și fructele prieteniei se adresează cu precădere unui public sensibil, copiii, cei în care rodesc gusturile de lectură, de unde și caracterul paideic-formator al poveștii Anei Barton, cea preocupată de a-și promova cartea în școli și grădinițe, conturând adevărate itinerarii spirituale, luând lumină de la copiii-purtători-de-lumină. La acest spectacol magic sunt invitați și adulții, spre deschidere a ochilor și a sufletelor, spre luare aminte: a-ți hrăni copilul interior cu povești, a te minuna, a te uita (a privi, a arunca un ochi, dar și a uita de sine, a te lăsa purtat pe aripile poveștii).

Ana Barton copilărește și se copilărește, reeditând un gest fondator, Ana își dă voie: își dă voie să fie copil, își dă voie să se manifeste inocent, își dă voie să scrie frumos (caligrafic și deopotrivă calofil), își dă voie să găsească Adevărul (călătoria spre Adevăr, o poveste în sine) și să fie parte din el. Povestea Anei Barton e o poveste de poveste. Prin poveste, povestind povestea bună, Anei i se duce vestea, buna (pre)vestire.

Hrană pentru suflet, poveste cu final fericit, care face Sens, Iepurele Alexandru și fructele prieteniei transmite valuri de emoție: iepurele Culcuș (căruia i se dă un nume protector) își depășește condiția de simplu iepure, devenind, din unul sălbatic, salvat din pădure de copilul Alexandru, rănit fiind (aici omul e factor perturbator), e iepurele din casă și nu de casă, având un loc și un statut privilegiat, devenind membru cu drepturi depline al întregii familii și tratat afectuos ca atare. E un iepure isteț, săritor (nu doar țopăitor) când vine vorba de a oferi o lăbuță de ajutor la treburile casei, îi plac poveștile, mănâncă sănătos, nu iese din cuvântul binefăcătorilor săi, e pus pe fapte mari (își dorește să învețe să citească și să știe cât mai mult), stă în rând cu lumea (în ciuda nostalgiei după familia sa biologică și după natură), fiind uneori chiar superior ei, la nivel de gândire și de simțire. Cu personalitate, descurcăreț, respectuos, simbol al belșugului, abundenței și prosperității, capabil de gesturi și de sentimente profunde, abil, capabil de tactici care să-i asigure supraviețuirea, are viteză, știe să se ascundă și să facă față pericolului, știe să se descurce și să-și poarte de grijă, iepurele Culcuș se vrea un model existențial pentru puii de om, între care și nepotul real al Anei Barton, Alexandru (vezi sonoritatea acestui nume: Alexandru cel Mare, Alexandu Macedon, Alexandru cel Bun –oameni care au marcat Istoria), mugur de poveste, cel căruia îi dedică întreaga poveste, cel alintat ,,Iepurele”. Între copilul Alexandru și iepurele Culcuș se țese o poveste de suflet. Asemenea celei dintre prunci, ,,Iepurașul” de Paște, Zâna Măseluță și Moș Crăciun.

Neîntâmplător, ,,fructele prieteniei” ne duce în zona sămânței, a rodului, a cultivatorului și a solului (ființial) fertil. Asociat cu prietenia, cu strânsa legătură și comuniune între oameni, datul în pârg e similar luminii din Lumină, a darului din Dar. Cum în majoritatea poveștilor există o sămânță de Adevăr, tocmai sămânța contează pentru Ana Barton, ceea ce presărăm în brazdă, felul cum ne implicăm, ,,udăm”, înconjurăm cu iubire, cultivăm și veghem la dezvoltarea ei. Locuirea în poveste ne transplantează în acel Acasă imemorial, sol fertil prin excelență.

Ana Barton se ia în serios când scrie povești pentru că știe că în poveste se intră și se iese cu sufletul curat și deschis, cu smerenie și recunoștință, precum în templu sau în sanctuar, povestea își are propria aură și spațiu sacru, iar actul scriiturii, analog ritualului de inițiere, al provocării, reflectă starea de spirit a autorului: nu poți să scrii povești bune, povești frumoase având sufletul încărcat, cernit, pângărit sau întinat-încrâncenat.

Formă de împărtășire, dar și de împărtășanie, Iepurele Alexandru și fructele prieteniei, e ilustrarea felului cum Ana Barton se raportează la sine: spune-mi ce povești născocești, ca să-ți spun cine ești. Și, deloc de neglijat, e impactul psihologic pe care îl are povestea asupra sufletului copilului, și de care Ana Barton ține cont, act de mare responsabilitate: povestea ori o scrii bine, ori nu o scrii deloc.

Făcătoarea de poveste Ana Barton, omul sensibil, omul cu însușiri și a toate cuprinzător, scrie de drag, dragul din cuvintele ei se vede, se simte, devine contaminant. Viața ca poveste, Povestea ca viața. În poveste sălășluiește extazul, candoarea, inocența. Omenirea are nevoie acum, mai mult decât oricând, de buna poveste, de buna punere, în cadre narative frumoase, în poveste. Întotdeauna vom avea câte ceva de povestit, întotdeauna va fi rost de rostire și de povestire, întotdeauna va exista câte o poveste în spatele fiecărei povești. Avem libertatea de a ne concepe, scrie și trăi conștient propria poveste de tip Fairia. Povestea bună, ca și casa bună, are un rol soteriologic, izbăvitor.

Iepurele Alexandru și fructele prieteniei e o carte de recitire, ea înseși de poveste, apărută în condiții grafice excelente, iar ilustrațiile Iuliei Șchiopu se deschid înspre povestea Matrioșkăi: din povestea din poveste, în poveste, și din nou în poveste…

Ana Barton,

Iepurele Alexandru și fructele prieteniei, ilustrații de Iulia Șchiopu,

București, Editura Frontiera, 2024, 29p.

Un comentariu

  1. Ecaterina petrescu botoncea says:

    Felicitări, Florin – Corneliu Popovici! Sensibil, convingător, elevat! Felicitări Anei Barton! Copilul din poveste a trezit copiii interiori din cititorii comentariului. Rămâne să le mai trezească și spiritul prin lectura cărții…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *