Istoria unei priviri ( 4)

În casele pustiite cărările se pierd ca într-un drum de noiembrie târziu: doar cerul de plumb, dens şi opac, se întinde deasupra singurătăţii ce a copleşit zidurile cu atingerea ei spectrală.

În casele pustiite orele rătăcesc în căutarea dimineţilor de demult, cele ce păreau fără de capăt: doar moartea se mai află în camerele ce dorm un somn fără de vise, asemeni unei cufundări în apele fluviului lethe.

În casele pustiite memoria convoacă, firav şi disperat, tandra sclipire a amiezilor provinciale: de departe un clinchet de pahare de ger ajunge până la noi, ca şi cum, din adânc de ceaţă, un şir de spectre ar fi chemat de paşii alunecând pe dalele serii târzii.

În casele pustiite paşii întâlnesc ecourile iubirii trecute ca un vânt de larg: acolo unde, cândva, jocurile toamnei calme au răsunat se află acum dezolarea de carii şi mormântul de praf al anilor fără de nume.

Şi singură privirea ce se desparte de prezent şi de trup, ca de un lest ticăind orb, mai poate străbate până în colţurile în care alte chipuri şi voci durează, efemere şi modeste, ca nişte fraze simboliste caligrafiate provincial: acesta este tărâmul morţii şi numai morţii pot trezi glasurile ce nu mai caută cuvintele, ci doar murmurul stingher ca o elegie stingheră, urcată spre cer.

Şi singură privirea ce lasă în urmă mediocritatea fotografiilor sterpe poate dezvălui ceea ce ziduri şi goluri ascund, ca o taină: este un cântec în care se amestecă iubire şi regrete, aşteptări şi visare, împliniri şi ezitări, ca într-un roman ce se scrie în fereastra de calculator, întâmpinând sfârşitul cu limpezimea nostalgică a unui epilog de demult.

Şi singură privirea ce înfruntă moartea poate trece, dincolo de prag, spre a scruta trecutul pe care întinderea de pustiu nu îl poate copleşi : vibraţia timpului se împlineşte asemeni unei muzici, iar culorile stinse renasc, ca în paginile unui caiet de şcolar, tandre, sub un cer de nestemate modeste.

Şi tot ceea ce părea pierdut revine, ca prin mişcarea unui pendul de fum. Istoria privirii se împlineşte, în cele din urmă, pe acest ţărm al regăsirii: cei vii şi cei morţi se adună, căci teama stingerii este gonită de stoica îmbrăţişare a destinului ce ne este dat.

Cronica privirii se închide cu aceste rânduri tremurătoare – din pustiu şi din dezolare un acasă evanescent de nori se înfiripă, ca un semn al trecerii , trasând pe harta celestă drumul către dragostea ce nu poate muri.

Un comentariu

  1. mariana faraon says:

    Un suflet întristat, care ni se dezvăluie…și e bine că o face…și-i mulțumesc!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *