Frieda Hughes
Mama
O omoară din nou.
Ea a spus că a făcut-o
O dată la zece ani,
Dar ei o fac anual sau săptămânal,
Unii, chiar zilnic,
Purtând moartea ei în capul lor
Și exersând-o. Ea îi salvează
De la necazurile lor;
Ei pot muri prin ea
Fără sa ia vreodată hotărârea.
Mama mea îngropată
Este dezgropată pentru spectacole repetate.
Acum vor să facă un film
Pentru cei care nu au capacitatea
Să-și imagineze trupul ei, capul – în cuptor,
Copiii orfani. Apoi
Banda filmului poate fi derulată
Pentru ca ei să o poată privi murind
Încă o dată, de la început.
Consumatorii de arahide, amuzați
de moartea mamei mele, vor merge acasă,
Purtând, fiecare, amintirea ei,
Fără viață – un suvenir.
Poate vor cumpăra caseta video.
Privind ecranul televizorului
Dacă vor vrea să pună un ceainic la fiert
Vor apăsa „pauză”
În timp ce mama își ține respirația pe ecran
Doar ca să termine de murit, după ceai.
Producătorii filmului au adunat
Părțile trupului ei
Mi-au cerut să mă uit.
Pentru copia mamei au nevoie de pansamente
Să-i acopere încheieturile
Și să-i ascundă protezele
Vor să folosească poezia ei
Așa cum au folosit pansamentetele și cusăturile
Pentru a-i da credibilitate.
Ei cred că mie ar trebui să-mi placă treaba asta
Să o am, din nou, înapoi
Ar trebui să le dau cuvintele ei, cred ei,
Pentru a umple gura monstrului
Păpușa lor Sylvia Sinucigașa,
Care va merge și va vorbi
Și va muri după plac,
Și va muri, și va muri,
pentru totdeauna murind.
Frieda Hughes (n. 1960) este o scriitoare și artistă anglo-australiană, fiica poetei Syliva Plath și a lui Ted Hughes. A publicat șapte cărți pentru copii, dintre care patru de poezie. În 1988 a absolvit Central Saint Martins College of Art and Design din Londra. A menținut o rubrică săptămânală de poezie pentru The Times între anii 2006-2008. În Octombrie 2015, Hughes a vorbit pentru prima dată despre tatăl ei într-un documentar realizat de BBC, „Ted Hughes: Mai puternic decât moartea”.
Frieda Hughes
My Mother
They are killing her again.
She said she did it
One year in every ten,
But they do it annually, or weekly,
Some even do it daily,
Carrying her death around in their heads
And practising it. She saves them
The trouble of their own;
They can die through her
Without ever making
The decision. My buried mother
Is up-dug for repeat performances.
Now they want to make a film
For anyone lacking the ability
To imagine the body, head in oven,
Orphaning children. Then
It can be rewound
So they can watch her die
Right from the beginning again.
The peanut eaters, entertained
At my mother’s death, will go home,
Each carrying their memory of her,
Lifeless – a souvenir.
Maybe they’ll buy the video.
Watching someone on TV
Means all they have to do
Is press ‘pause’
If they want to boil a kettle,
While my mother holds her breath on screen
To finish dying after tea.
The filmmakers have collected
The body parts,
They want me to see.
They require dressings to cover the joins
And disguise the prosthetics
In their remake of my mother.
They want to use her poetry
As stitching and sutures
To give it credibility.
They think I should love it –
Having her back again, they think
I should give them my mother’s words
To fill the mouth of their monster,
Their Sylvia Suicide Doll,
Who will walk and talk
And die at will,
And die, and die
And forever be dying.
