“Narcis şi Gură-de-Aur” sau despre prietenie

"Însă din zorii cei dintâi ai acestei prietenii, dădu peste opreliști ciudate, peste
neașteptate, misterioase răceli, peste exigențe ce-l înspăimântau. Căci el era departe
de a-și imagina prietenul drept polul opus, reversul personalității sale. I se părea că e
nevoie numai de dăruire sinceră, pentru a face din doi unul, pentru a șterge deosebirile
și a netezi contradicțiile. Dar cât de aspru și sigur, cât de limpede și de riguros era acest
Narcis! Se părea că lui îi era deopotrivă necunoscută și nedorită o inocentă dăruire de
sine, hoinăreala comună și plină de gratitudine, prin țara prieteniei.”

Prietenia profundă dintre cărturarul şi teologul Narcis si senzorialul, dionisiacul Gură-de-
Aur (Goldmund) stă în centrul naratiunii romanului lui Hermann Hesse, “Narcis şi Gură-
de-Aur/ “Narzis und Goldmund”. O naraţiune cu puternice influenţe romantice,
platoniciene, dar şi gidiene. Este vorba despre o prietenie pe viaţă ce se va construi
între o persoană la care totul este spirit, un viitor abate (Narcis), un om cu un filon
raţional de nezdruncinat, şi cel care îi este contrariul în toate privinţele, hoinarul şi
artistul Gură-de-Aur/Goldmund.

La Mănăstirea Mariabronn din Germania medievală, monahul Narcis îi va fi dascăl mai
tânărului Gură-de-Aur, ce a fost adus aici de către tatăl său, pentru a se dedica vieţii
monahale şi studiului teologiei. Între cei doi se leagă o prietenie specială. Narcis, având
o foarte bună intuiţie în privinţa înclinaţiilor persoanelor îl ajută pe Gură-de-Aur să îşi
dea seama că nu cărturăria şi viaţa ordonată i se potrivesc, ci o viaţă care să îi pună în
valoare simţurile şi, poate, să îi releve şi cultive calităţile artistice. Aşa încât, tânărul
Goldmund părăseşte studiile teologice şi mănăstirea şi îşi dedică viaţa exclusiv iubirii.
Convins fiind că ceea ce i se potriveşte este “chemarea şi imaginea mamei lui”, pe care
a trebuit să o uite, ca urmare a convingerii tatălui său cum că păcatele mamei trebuiau
spălate prin “îndreptarea” fiului. După o lungă hoinăreală şi plonjat într-o viaţă exclusiv
senzorială, Goldmund începe să conştientizeze efemerul acestui modus vivendi şi îşi
găseşte refugiul în artă. Pentru ca mai apoi, să se reîntoarcă la mănăstire, unde
prietenul său Narcis devenise abatele Ioan.

Desi temele folosite de Hesse sunt numeroase (căutarea sinelui, greaua luptă în
încercarea de a reconcilia contrariile, apolinicul şi dionisiacul, prietenia, viziunea despre
artă, cunoaşterea, iubirea, invocarea imaginii mamei etc), tema dominantă, căreia i se
subsumează toate celelalte, este prietenia.
Cu prietenia dintre Narcis şi Gură-de-Aur începe şi se termină simetric romanul. În
efemeritatea experienţelor senzoriale ale lui Goldmund (tipologia dionisiacului),
singurele referinţe la care acesta se raportează constant sunt prietenul său Narcis,
(tipologia apolinicului), arta care durează şi imaginea mamei.
Iniţial, prietenia dintre cele două tipologii de personaje este incompletă, Gură-de-Aur,
dar şi Narcis crezând că  senzorialul şi sensibilitatea pentru frumos de care era dominat
Goldmund reprezintă o forma inferioară de cunoaştere. În raport cu sobrul cărturar
Narcis, care impunea rigoare şi ordine perfectă în viaţă, maniera lui Gură-de-Aur de a

interpreta, cunoaşte şi practica lumea, părea situată mai jos. Această convingere pe
care amândoi o aveau le vicia, însă, frumoasa prietenie.
După o perioadă lungă în care cei doi prieteni sunt nevoiţi să stea departe unul de
celălalt, reîntâlnirea avea să rafineze prietenia dintre ei şi să o ducă la un nivel încă şi
mai profund. Contrariile dintre dionisiacul Gură-de-Aur şi apolinicul Narcis se
reconciliază.
O altă temă mare, foarte prezentă, de altfel, în întreaga operă a lui Hesse, este
perspectiva despre artă (autorul însuşi fiind pictor), redată prin ochii lui Gură-de-Aur,
odată ce acesta îşi descoperă abiltăţile artistice. Arta e vazută, astfel, sub semnul
excepţionalismului, Goldmund însuşi simţindu-se chemat să clădească foarte puţine
opere de artă, despre care credea că nu trebuie să îndeplinească strict nişte criterii
estetice, ci să aibă şi o componentă de mister, de taină. "Ah, de-ar ieşi din mâinile
artiştilor numai asemenea opere sfinte, izvorând din nevoile sufletului, neîntinate de
ambiţii şi deşertăciuni.

Viziunea despre artă e exprimată şi din perspectica celor două contrarii pe care Gură-
de-Aur încearcă să le concilieze la el: senzorialismul său gidian şi o lume
suprasensibilă, a ideilor, care era promovată şi practicată de prietenul său, monahul
Narcis. "Arta poate începe chiar de la simţuri, pentru a se ridica până la cele mai înalte
abstracţii sau poate porni din lumea pură a ideilor, sfârşind în cea mai sângeroasă
carnalitate.(…) toate operele de artă, care sunt într-adevar sublime, nu numai
scamatorii, cele încărcate cu taina veşnică, toate operele de artă autentice şi
neîndoielnice posedă această faţă dublă, primejdioasă…" În acest context, singurele
sale opere/sculpturi pe care le considera valide erau sculptura dedicată lui Narcis, cea
făcută pentru a fi integrată mănăstirii pe care o conducea Narcis şi cea dedicată Lydiei,
una dintre multele lui iubiri, dar singura care i-a fost refuzată. A ales să o surprindă în
una dintre principalele sale opere pe Lydia, pentru că iubirea aceasta interzisă conţinea
toate elementele misterului. Era o iubire lipsită de nădejde, plină de suferinţă şi taină:
"era superbă tristeţea splendid-întunecată a acestei iubiri, ca şi nebunia şi deznădejdea
ei.”

Conversaţiile dintre cei doi prieteni, ce au loc după reîntoarcerea lui Goldmund la
mănăstire, se suprapun cu distincţia grecilor dintre episteme (știinţă) şi techne
(artă). Ştiinţa, ca exponent al raţiunii, este o formă superioară de cunoaştere şi se
opune artei, care se bazează pe simţuri şi pe exprimarea senzaţiilor percepute din
simţuri. Convins o viaţă întreagă de superioritatea cunoaşterii ştiinţifice, Narcis ajunge
să considere, graţie prieteniei cu Goldmund, că arta şi ştiinţa sunt egale ca forme de
cunoaştere. Această revelaţie a lui Narcis va sta şi la baza desăvârşirii prieteniei dintre
cei doi, care devine, astfel, una de egalitate, de reciprocitate şi de completare.
Un loc special între numeroasele teme puse în joc de Hesse este imaginea mamei lui
Goldmund, imagine care îl va urmări întreaga viaţă şi care îl va urmări implacabil şi în
pragul morţii sale. De când devenise artist, visul său cel mai tainic a fost să sculpteze
figura mamei, pe care o considera “cea mai sfântă” dintre imaginile sale artistice.

“În loc ca mâinile mele s-o modeleze, ea e cea care mă modelează. Îşi ţine mâinile în jurul
inimii mele şi mi-o smulge şi mă goleşte de sânge şi mă ademeneşte către moarte.”, îi
spune Goldmund lui Narcis pe patul de moarte. Ar fi vrut să o făurească artistic pe
mama sa, chiar atunci când se trăgea să moară. Dar mama se refuza acestei dorinţe a
lui Goldmund, ea nu voia să fie “dezvăluită vederii taina ei”.

Iar aceste gânduri despre imaginea mamei sale şi dorinţa de a o fi exprimat artistic în
timpul vieţii erau împărtăşite cu prietenul său Narcis, în privinţa căruia era îngrijorat că
nu va putea muri, pentru că nu avea o mamă. “Dar Narcis, oare cum ai să mori tu, căci
tu n-ai mamă? Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri.”